Iată, spre exemplu, după Pitagora, idealul perfecţiunii urmărit prin instrucţia dată în şcoala sa, valabil credem noi şi astăzi după 2000 de ani: să realizezi adevărul în intelect, virtutea în suflet şi puritatea în fizic printr-o igienă foarte riguros respectată. Igiena fizică era considerată ca fiind strict necesară alături de cea morală, fiind bine înţeleasă relaţia reciprocă existentă între corp şi spirit.

  Ştiinţa era considerată a fi calea prin care intelectul ajunge la înţelepciune învăţând să facă distincţie între bine şi rău.

  După ce primul său maestru, Socrate, îşi curmă zborul gândurilor cu otrava democraticului Areopag atenian, Platon însuşi pare să se fi format la şcoala tradiţiilor ezoterice de pe lângă templele din Egipt, la cele ale urmaşilor lui Pitagora şi la cea continuată în Grecia prin misterele din Eleusis.

  Spre deosebire de Pitagora, care s-a conformat rigorilor ezoterice, Platon creează o şcoală exoterică, cu caracter deschis transfigurând în plan filosofic şi moral învăţătura secretă a templelor şi oferindu-ne astfel marea şansă de a-i cunoaşte opera.

  Cunoscător al acelor valori universale, morale, filosofice şi religioase afirmate în forma lor primordială – Platon este în primul rând un filosof voalat al invizibilului, al acelei dimensiuni inaccesibile simţurilor, ci doar puterii penetrante a gândului.

  Categoriile de Bine, Frumos şi Adevăr sunt valorile morale universale prin care se poate ajunge la desăvârşirea ideală, la transcendere în lumea Ideilor.

  Idealismul platonician, cultivarea Binelui, Frumosului şi Adevărului nu este decât transfigurarea în termeni proprii filosofului a drumului recomandat de iniţiaţii în Mistere pentru perfecţionarea spiritului şi accederea la lumea Invizibilului. Adevărul, realitatea primordială pentru Platon se află în Invizibil, în lumea Ideilor, care sunt modele imuabile ale lumii concrete.

  Conţinutul doctrinelor ezoterice. Conţinutul învăţăturii ezoterice constă în explicaţii asupra originilor lumii, relaţia dintre om şi Sursa sa, metodele concrete de a accede la Sursă. Era vorba deci de însuşirea acelor tehnici prin care omul intra într-un acord armonic cu Universul.

  Deoarece însemna transformarea dirijată şi completă a personalităţii cu acces la potenţialul biologic latent, cu actualizarea unor posibilităţi neobişnuite, este uşor de înţeles de ce accesul la o astfel de cunoaştere era foarte limitat şi pus sub interdicţia de a fi divulgat.

  Ideile esenţiale ale filosofiei ezoterice constituie fondul doctrinar comun de la care au plecat ulterior religiile monoteiste. Le vom reda rezumativ pentru a înţelege filiaţia şi îndeosebi suportul lor.

  Întregul existent este creaţia Spiritului absolut. Spiritul absolut este Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu. Materia este creaţia Spiritului manifestată în Timp şi Spaţiu în forme efemere, schimbătoare, supuse evoluţiei. Există o evoluţie şi a lumii materiale şi a celei spirituale. Este aproape incredibil ca ideea evoluţiei lumii să existe de cel puţin 4000 de ani într-un cadru atât de secret, încât abia în secolul XIX al erei noastre să fie acceptată prin intermediul ştiinţelor. Este ciudat că deşi Platon a avut acces la ea, a postulat totuşi imuabilitatea "Ideilor", a arhetipurilor lumii concrete.

  Omul, ca şi întreaga natură, este creaţia lui Dumnezeu. De aceea tot ceea ce se află în infinitul mic se află şi în infinitul mare. Ceea ce este în C6smos este şi în om. Pentru a-şi împlini rosturile sale iniţiale, între om şi Cosmos trebuie să existe o deplină armonie. Disarmonia din om este cea care tulbură raporturile dintre el şi Univers.

  Scopul vieţii îl constituie perfectarea spiritului, care este nemuritor. Pentru a se perfecta pe sine spiritul va transmigra prin mai multe corpuri fizice care sunt muritoare şi aparţin celor două regnuri -vegetal şi animal. Când spiritul care iniţial este semiconştient de sine ajunge prin desăvârşire la a lua act conştient de natura sa divină şi a se integra în armonia unităţii cosmice, transmigrarea sa se termină. Devine el însuşi o parte din lumina divină. Deşi prezentă în doctrinele teosofice, creştinismul a respins ideea transmigrării, care îşi are sorgintea în spiritualitatea egipteană şi este dezvoltată în Grecia de Pitagora, după cum a respins-o şi pe aceea de origine indiană a reîncarnării, a succesiunii de mai multe vieţi umane până la atingerea desăvârşirii spirituale. Până la Isus, în virtutea legilor devenirii cosmice, se considera că omul care nu reuşeşte să se perfecteze spiritual în niciuna din vieţile terestre, în cele din urmă rămâne în stadiul involuat al unei perpetue suferinţe, dependent de forţele negative. Venirea lui Isus, a însemnat, graţie jertfei sale, schimbarea legii şi oferirea şansei tuturor celor care au comis erori faţă de ordinea divină de a se redresa prin recunoaştere şi îndreptare. Cu alte cuvinte Isus este cel care schimbă legea eternei suferinţe pentru om, dându-i posibilitatea să i se ierte greşelile dacă ia decizia să revină în cele din urmă pe calea indicată. De aici cuvintele sale: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Calea este aceea a trăirii în acord cu legile divine, adevărul constă în înţelegerea legilor divine, iar viaţa terestră este mijlocul prin care ţi se dă posibilitatea de a te înscrie în demersul acestor legi. Acesta a fost sensul jertfei lui Isus: iertarea (in termeni canonici – mântuirea) omului prin schimbarea legii. In virtutea legilor echilibrului în Univers, nimic esenţial nu se poate obţine fără un sacrificiu cerut de consumul de energie. Dacă undeva se pierde o energie pozitivă trebuie din altă parte luată aceeaşi cantitate de energie similară. Toate marile înfăptuiri au impus sacrificii şi asta o vedem nu numai în descrierile mitice dar şi în viaţa oamenilor.

  Spiritul ar conserva în profunzimi toate experienţele vieţilor precedente. Acesta ar fi fondul, sursa tuturor pulsiunilor din subconştientul nostru, neexplicate prin ereditatea imediată.

  Evoluţia în plan spiritual este specifică numai omului. Însuşirile, dotarea psihică şi spirituală nu ar fi decât rezultanta unor îndelungi şi repetate experienţe spirituale. In alţi termeni, am putea spune că pentru a gândi cerul trebuie să porţi în tine amintirea unui cer. Înţelegerea modernă nu poate fi decât ofuscată