de o astfel de concepţie, când se admite că orice ins este, ca dotare, rezultatul propriilor programe genetice formate în momentul procreării. Răspunsul tradiţiei ezoterice este acela că spiritului care urmează să-şi modeleze un nou vehicul din substanţă i se dau acei genitori care întrunesc condiţiile necesare, în primul rând ţinându-se seama de cele ale mamei. De aceea mama este considerată în concepţiile acestor filosofi ca fiinţă sacră, generatoare de viaţa în Univers. Actul de concepţie însuşi era considerat sacru şi exista o ştiinţă specială pentru concepţie şi educaţia copilului, care depăşesc cu mult ceea ce am gândi noi, modernii, astăzi despre toate acestea. Părinţii ştiau că îşi asumă o mare răspundere faţă de Univers, de Providenţă, dându-li-se în grijă o nouă entitate de viaţă care trebuie să ajungă prin ei la desăvârşire. Să ne imaginăm sentimentul de a te şti implicat acum şi aici în rosturile Universului. Din acest motiv se iau precauţii speciale la concepţie şi la naştere şi nu erau lăsate circumstanţelor nefavorabile. Se alegea momentul cosmic propice, se făcea o anumită pregătire psihologică etc. Dacă ne gândim la copiii concepuţi la beţie şi la cei de pripas din lumea modernă, la ignorarea totală a educaţiei până la vârsta de 7 ani ca de altfel şi mai târziu, vizavi de raportul dintre om şi Univers, ne putem întreba realmente dacă, faţă de cunoaşterea ezoterică, cea a civilizaţiei noastre este cumva în progres.

  Sensul ascuns al Invizibilului. Religiile care şi-au propus de la început un scop altruist ies în afara templelor şi a misterelor închise. In acest caracter altruist a stat rolul civilizator al religiei pentru multe popoare. Trebuie spus însă, pentru a înţelege unele discordanţe în interpretarea doctrinelor lor, cu toate consecinţele ce au rezultat de aici (certuri, anateme, represiuni, schisme, secte) că şi religiile păstrează în interiorul lor elemente cu caracter ezoteric accesibile doar clerului, iar altele eronat traduse după forma iniţială.

  Şi nu întotdeauna din vina lor. Heraclit citat de Schure, ne spune că sacerdoţii egipteni aveau trei modalităţi de a exprima o idee: clar şi simplu, simbolic şi figurat, sacru şi hieroglific. Acelaşi cuvânt obţinea sens propriu, figurat, transcendental sau altfel spus – clar, semnificativ şi ascuns. Se înţelege că iniţiaţii aveau cheia acestui cifru. Se povesteşte (citat după Schure) că un discipol al lui Pitagora ar fi murit sărac în casa unui binevoitor. Pentru că nu avea cu ce plăti găzduirea, a scris pe uşa de intrare nişte semne. După un an, un alt discipol de la şcoala lui Pitagora trece pe acolo. Vede semnele, le citeşte şi se adresează gazdei: "Aici a murit sărac un confrate de-al meu. Eu sunt rugat şi vă răsplătesc!"

  Critica gândirii ezoterice. Pentru înţelepţii Orientului, adevărul despre noi şi Univers nu se află în afară ci în interiorul nostru. Occidentul a voit să explice lumea proiectându-se în fenomenele şi obiectele realităţii externe. Orientul a căutat explicaţia lumi în interiorul sufletului nostru, în profunzimile spiritului, undeva la interfaţa emoţie-intelect, în spaţiul experienţelor care nu se dezvăluie decât celui care prin iniţiere învaţă să cultive sămânţa cunoaşterii, să lumineze abisul unde se ascunde fiinţa sa esenţială – expresie a Adevărului absolut.

  Orientul a fost obsedat de Absolut. Şi nimic din ceea ce presupune Absolutul nu a scăpat atenţiei sale – Viaţa, Moartea, Timpul, Eternitatea, Universul, Omul. Pentru fiecare a creat o ştiinţă şi a extras consecinţa practică imediată. Această cunoaştere transformată în acţiune sever dirijată, pusă sub interdicţia divulgării, a însemnat un avantaj imens faţă de ştiinţele cu caracter exoteric şi speculativ care şi-au găsit anevoie drumul spre concret şi niciodată în totalitate. Ei n-au atins înălţimile siderale cu nave cosmice, dar le-au atins sigur cu spiritul. N-au tins spre adevăruri parţiale, ci spre cel total. Nu se poate judeca spiritualitatea orientală prin nivelul civilizaţiei tehnice actuale pentru că nu aceasta i-a interesat. Dar am putea spune că tot ceea ce noi am realizat prin tehnică, ei au depăşit cu mult prin spirit. Şi există şi materie, şi spirit după cum vedem. De ambele avem nevoie. Nu putem exclude una fără să ne fragmentăm fiinţa şi s-o izolăm de Sursă, s-o rupem de sine.

  Dacă am încerca să ordonăm istoric cele două tipuri de cunoaştere, observăm că, prin Grecia, tradiţia ştiinţelor ezoterice îşi coboară curba evoluţiei. Se continuă cu o anvergură redusă prin neoplatonicieni, gnostici şi, mai apropiat de noi, prin unele societăţi cu caracter închis şi câţiva, reprezentanţi de marcă în secolul nostru. Zona în care ştiinţa sacerdotală a avut o influentă pregnantă asupra civilizaţiei a fost Egiptul antic. Faraonii înşişi erau nişte iniţiaţi şi civilizaţia care a creat o artă monumentală majoră a durat câteva mii de ani.

  Cu Grecia, ştiinţa capătă un caracter deschis. Se îmbogăţeşte cu informaţia experienţei, a observaţiei si, prin Aristotel, începe fundamentarea ştiinţelor. Plecând de la necesităţi simbolice iniţiatice se ajunge la dezvoltarea matematicii şi îndeosebi a geometriei. Pitagora, Tales, Euclid, Arhimede, Democrit, Heraclit etc., rămân de atunci nume de referinţă în istoria gândirii omeneşti. De la filosofia iniţiatică se ajunge la un pluralism de sisteme filosofice care fac şi astăzi măreţia vechii Elade, a acestui popor creator, neliniştit ca şi valurile mării care i-au înfiorat imaginaţia.

  Fără această deschidere spre cunoaştere a tuturor, lumea ar fi rămas probabil la formele arhaice, poate mai bune spiritual, dar fără tot ceea ce a însemnat civilizaţia.

  Grecii au creat marea cultură a lumii ajunsă până la noi probabil pentru că au trăit în simbioză cu marea, prin care au luat în permanenţă contact cu alte lumi, alte moduri de gândire, de civilizaţie.

  Contactul cu civilizaţia vechiului Egipt a fost cu certitudine cel mai roditor. Ei au ajuns la conştiinţa universalităţii omului şi au imaginat prototipul său ideal. De aici cultivarea idealului clasic, a perfecţiunii modelelor create în artă. De 2500 de ani Grecia antică a rămas model de referinţă în multe din manifestările sale spirituale. În muzeele Romei se pot vedea sculpturi de zei şi zeiţe pe care scrie: "copie romană după originalul grecesc". Toţi