zeii Romei sunt zeii Greciei, botezaţi cu nume romane. Zeus devine Jupiter, Afrodita devine Venus, Eros – Cupidon ş.a.m.d. Dar un imperiu întins peste atâtea popoare, cum a fost cel roman, nu putea să nu aibă, de asemenea, cultul pentru universalitate cum 1-au avut grecii. Şi forţa spiritului lor ne-a lăsat până astăzi Dreptul roman. Cu Renaşterea aveau să-i egaleze prin imaginea pictată, pe grecii care au atins apogeul în cea sculptată. Şi astfel în Luvru admirăm şi pe Venus din Millo şi pe Mona Lisa. Sublimul a două lumi trecute, însemne ale geniului hrănit de Terra.

  Limitele religiei. Religiile nu şi-au extras fundamentele din fizica şi chimia acestei lumi ci dintr-o altă cunoaştere a legilor cosmice, care a început cu iniţiaţii, profeţii, spiritele evoluate şi iluminate. Dar doctrina lor a promovat valori morale care au valoare universală, Neputând lipsi din nici un cod moral. Brahmanismul, creştinismul, codurile morale elaborate pe baze filosofice, raţionale – toate sunt aproape identice. Diferă doar în elemente ce ţin de specificitatea culturilor din care provin. De aceea au avut rol şi de lege şi de ştiinţă în vremuri fără lege şi fără ştiinţă. În aceasta a constat în primul rând rolul lor civilizator – bineînţeles când nu s-au impus cu sabia unei alte civilizaţii, cum s-a întâmplat în Mexic şi în alte zone ale lumii.

  Se ridică o întrebare: ţinând seama de sursa de cunoaştere a religiilor, posedă acestea o cunoaştere completă? Nu. Chiar în cele mai bogate experienţe de "iluminare" nu se obţin decât fragmente în relaţie mai mult cu orizontul de cunoştinţe şi preocupări ale persoanei în cauză. Redarea în cuvinte este de asemenea dependentă de aceiaşi factori. De aceea sunt aşa de multe viziuni diferite. Elementele comune sunt cele care permit elaborarea unui model, dar niciodată complet. Religiile, ca şi ştiinţele poartă în ultimă instanţă o semnătură umană. Noi vrem să descriem o casă cu mai multe etaje pe care nu o vedem decât din interior. Acesta este Universul. Nu vom reuşi niciodată să-l cunoaştem în totalitatea sa. Vom descrie totdeauna doar spaţiul în care suntem închişi.

  Există o opoziţie religie – ştiinţa? Ambele constituie preocupări ale spiritului uman.

  Ambele au ca obiect cunoaşterea şi ambele au ca finalitate omul. Religia se ocupă de dimensiunea sa invizibilă, ştiinţa de aceea concretă, vizibilă. Avem astăzi argumente, după cum am văzut, care pledează şi pentru vizibil, şi pentru invizibil, Fizica cuantică descrie un univers care transcende posibilitatea de redare prin conceptele raţionale cu care am fost obişnuiţi în viziunea tridimensională a lumii concrete. Mai mult, legităţile deduse din structura acestui univers ne trimit, după cum am văzut, la concepte formulate de gândirea ezoterică şi religioasă. Există deci o condiţionare tridimensională prin întindere şi substanţă şi o condiţionare pluridimensională de către o realitate ce transcende conştiinţa.

  Religiile s-au ocupat de lumea abisului din noi, de latura noastră interioară. Ştiinţa s-a ocupat de cea exterioară. Şi există şi interior şi exterior, în ambele suntem noi. Pentru unitatea noastră avem nevoie de ambele laturi. Religia se adresează mai mult inimii, ştiinţa mai mult creierului. Şi trebuie să avem şi inimă şi creier. Una s-a ocupat de Sacru, alta de Profan. Şi omul are nevoie acum mai mult decât oricând, în disperarea cu care se caută fără a se găsi, de înălţarea conştiinţei la dimensiunea salvatoare a Sacrului.

  Înţelepţii Indiei ne spun că ne aflăm acum la sfârşitul perioadei denumite Kali Yuga. Ar fi început în 3100 înainte de Christos şi s-ar termina la sfârşitul secolului nostru. Este apreciată ca fiind o perioadă de mari frământări istorice, de agresivitate manifestată prin războaie, crime, asuprire, deci de o cădere spirituală. Tabloul lumii privit retrospectiv o confirmă în totalitate. Dacă în trecut însă un conflict avea consecinţe pe care istoria le recupera, acum însă istoria se poate opri în loc. Să dăm o şansă istoriei, ascultând de raţiunea Sacrului din noi, pe care am uitat de mult s-o mai ascultăm.

  Acum, după mai bine de două mii de ani de evoluţie a cunoaşterii, suntem obligaţi să intervenim în disputa filosofică şi istorică Platon – Aristotel. Lumea Ideilor lui Platon nu este decât aceea a dimensiunii invizibile în care sunt arhetipurile lumii concrete. Aristotel este filosoful lumii vizibile, concrete de care s-au ocupat ştiinţele moderne. Şi există şi sus şi jos, şi invizibil şi vizibil, şi Platon şi Aristotel. Acum după două mii de ani de întrebări şi de căutări, avem argumente concrete, palpabile să emitem un răspuns pertinent printr-o sinteză a celor două tipuri de cunoaştere pentru a găsi calea de a ieşi poate din cea mai gravă criză morală pe care omul a trăit-o vreodată. Mult mai gravă decât la vremea când Necunoscutul ne-a trimis pe marii săi profeţi pentru a ne salva.

  Cine va fi oare profetul vremii noastre?

  * Facem menţiunea că în discursul despre religie nu avem în vedere un anumit conţinut doctrinar şi întregul său ritual, ci ne referim la religie doar ca loc în ştiinţele spiritului.

  Capitolul VII: POSIBILE RĂSPUNSURI DESPRE NOI.

  Întrebări care nu au încă un răspuns. Am plecat de la necesitatea de a ne cunoaşte pentru a şti ce avem de făcut. Ne-am întrebat dacă, mânaţi de o continuă sete de cunoaştere, ne este accesibil adevărul ultim sau absolut. Am văzut că simţurile noastre ne "înşeală", că percepem o Realitate pe care o vedem diferit nu numai de la specie la specie, dar şi de la om la om.

  După un optimism naiv, în virtutea căruia "totul se ştie" sau "se poate şti", ştiinţele actuale, prin fizica modernă, ne spun că suntem obligaţi să operăm doar cu aproximaţii, Realitatea "ultimă" sau mai exact "prima" fiindu-ne inaccesibilă. Am discutat ca urmare necesitatea de a accepta şi alte căi de cunoaştere decât cele impuse de gândirea raţională sau de ştiinţele exacte.

  La ce întrebări nu s-a răspuns încă prin ştiinţele exacte?

  Nu poate fi definită în termeni ştiinţifici sursa Universului, momentul Zero al Marelui început (teoria Big-bang-ului imaginează