interesează adevărul, îmi place ştiinţa. Dar adevărul e o ameninţare, iar ştiinţa e un pericol public. E la fel de periculoasă pe cît a fost de benefică înainte. Ne-a oferit echilibrul cel mai stabil din întreaga istorie a omenirii. Prin comparaţie, chiar şi cel al Chinei părea îngrozitor de nesigur; nici măcar matriarhatul primitiv n-a fost mai stabil decît epoca noastră. Şi toate astea, repet, mulţumită ştiinţei. Dar nu-i putem îngădui ştiinţei să ducă de rîpă toată treaba bună pe care am făcut-o. Tocmai de aceea îi limităm cu atîta grijă aria cercetărilor – şi de aceea era cît pe-aci să fiu trimis pe o insulă. Noi nu-i putem permite ştiinţei să se ocupe de altceva decît de problemele cele mai imediate ale momentului. Toate celelalte studii ştiinţifice sînt descurajate cu multă grijă şi sîrguinţă. E foarte curios – continuă el după o scurtă pauză – să citeşti ce scriau oamenii din vremea Marelui Ford despre progresul ştiinţei. După cît se pare, ei îşi închipuiau că aceasta ar putea fi lăsată să meargă înainte la nesfîrşit, indiferent de toate celelalte lucruri. Cunoaşterea era binele cel mai înalt, adevărul constituia valoarea supremă; tot restul era secundar şi subordonat lor. Dar, într-adevăr, încă de pe atunci ideile începeau să se schimbe. Însuşi Marele Ford a făcut foarte mult pentru a deplasa accentul de la adevăr şi frumuseţe către confort şi fericire. Schimbarea era cerută de producţia de masă. Fericirea universală face să se învîrtească mereu roţile; adevărul şi frumuseţea n-o pot face. Şi, bineînţeles, ori de cîte ori masele puneau mîna pe puterea politică, ceea ce conta era fericirea, mai degrabă decît adevărul şi frumuseţea. Şi totuşi, în pofida tuturor lucrurilor, se permiteau încă fără nici o restricţie cercetările ştiinţifice. Oamenii mai vorbeau de adevăr şi frumuseţe, ca şi cum ar fi fost bunurile cele mai de preţ. Asta pînă la Războiul de nouă ani. Acest război i-a făcut însă cu adevărat să-şi schimbe mentalitatea. Ce rost mai are adevărul, sau frumuseţea, sau cunoaşterea, cînd de jur-împrejurul tău explodează bombe bacteriologice? Atunci a început să fie întîia oară controlată ştiinţa – după Războiul de nouă ani. Atunci s-au arătat oamenii dispuşi să li se controleze pînă şi poftele. Totul pentru o viaţă liniştită. Şi de atunci încoace nu facem decît să controlăm. Bineînţeles că adevărul a avut de suferit. Dar fericirea a avut numai de cîştigat. Nu poţi căpăta totul pe gratis. Fericirea are şi ea un preţ, care trebuie plătit. Dumneata, domnule Watson, plăteşti pentru ea – plăteşti pentru că întîmplător te interesează prea mult frumuseţea. Pe mine m-a interesat prea mult adevărul; şi am plătit şi eu.

— Dar dumneavoastră n-aţi fost trimis pe o insulă, spuse Sălbaticul, care nu mai vorbise de mult.

Controlorul zîmbi:

— Tocmai aşa am plătit. Alegîndu-mi să slujesc fericirea. Altora – nu a mea. După o pauză adăugă: norocul face să fie foarte multe insule pe lume. Nu ştiu ce ne-am face fără ele. Probabil v-am băga pe toţi în camera de exterminare. Apropo, domnule Watson, ai prefera clima tropicală? De exemplu, insulele Marchize? Ori arhipelagul Samoa? Sau, dimpotrivă, o climă mai înviorătoare?

Helmholtz se ridică de pe scaunul pneumatic:

— Aş prefera o climă foarte rea. Cred că într-o asemenea climă omul ar putea scrie mai bine. De exemplu, dacă ar bate vînturi puternice şi uragane…

Controlorul încuviinţă din cap:

— Îmi place dîrzenia dumitale, domnule Watson. O apreciez chiar foarte mult. Tot atît de mult pe cît o dezaprob în calitatea mea oficială. Zîmbi: — Ce-ai zice de insulele Falkland?

— Da, cred că mi-ar conveni, spuse Helmholtz. Dar acum, dacă nu vă supăraţi, m-aş duce să văd ce face bietul Bernard.

 

1. Caliban în Furtuna, III, 2, 146-148, ed. cit., vol. 8, 1990, p. 388.

2. Othello, III, 3, 403.

3. „E o poveste spusă de un nătîng“, citat din Macbeth, V, 5, 27, ed. cit., vol. 7, 1988, p. 323.

Capitolul XVII

— Arta, ştiinţa – s-ar părea că aţi plătit cu un preţ foarte mare fericirea dumneavoastră, spuse Sălbaticul cînd rămase singur cu Controlorul. Mai există şi altceva?

— Mă rog, religia, fireşte, răspunse Mustafa Mond. A existat pe vremuri ceva care se numea Dumnezeu – înainte de Războiul de nouă ani. A, dar era să uit; presupun că dumneata ştii totul despre Dumnezeu.

— Păi…

Sălbaticul şovăi. Ar fi vrut să spună ceva despre singurătate, despre noapte, despre mesa întinzîndu-se palidă în lumina lunii, despre prăpastie, despre prăbuşirea în umbră şi întuneric, despre moarte. Ar fi vrut să vorbească; dar nu găsea cuvinte potrivite. Nici măcar din Shakespeare.

Între timp, Controlorul trecuse în partea cealaltă a încăperii, iar acum deschidea un seif mare plasat în perete între două biblioteci. Uşa grea de metal se deschise de tot. Scotocind prin întunericul dinăuntru, Mustafa Mond spuse:

— E un subiect care m-a interesat întotdeauna. Scoase afară un volum mare, cu