Lenora închisese speriată ochii și noi toți ne făcuserăm parcă mai mărunți decît păream că sîntem. Dar în mine, cu toată teroarea, stăpînea dorința de a ajunge pînă la el și a afla tainele pe care el le cunoștea acum. Am așteptat să înceteze și am scris pe tablă o altă întrebare: „Ce este acolo?”. Am scris cu majuscule ca să poată citi cu mai multă ușurință. Eugen păru puțin plictisit de stăruințele mele, dar deschizînd palma ca să-i dau bucata de cretă, se așeză din nou la lucru. După cîteva minute îmi arată: „Totul este!”. Înălță brațele către cer, îndreptîndu-le apoi către pămînt, către munți și văi. Mă arătă pe mine, zîmbind, o arătă pe Lenora, pe șofer, apoi bătu vesel camioneta cu latul mîinii și începu să rîdă. Îl priveam tustrei, în neștire. Văzîndu-ne cum stăm acolo, nepricepuți, se depărtă de noi și rupse dintr-un copac o creangă. Apoi, cu atenție, smulse din ea trei rămurele verzi și ni le întinse pe rînd, la fiecare. Le-am luat cu mare teamă, parcă am fi ghicit, ca prin vis, că ni se dezvăluie o cutremurătoare taină. Și am rămas toți trei cu ramura verde în mîini, privindu-l. Cucoaneș a început atunci din nou să rîdă, peste măsură de înveselit de buna noastră cuviință. Dar rîzînd, Lenora se chirci de frică și el își întinse mîinile ca s-o mîngîie. Ispita era prea mare și nu se putu stăpîni. O ridică încet pe palme, așa cum iei o statuetă pe care vrei să o vadă cît mai multă lume, și o înălță în văzduh ca s-o poată privi. Lenora se apucase cu amîndouă mîinile de brațele lui, speriată. (Căci, așa cum mi-a mărturisit mai tîrziu, o speriase îndeosebi figura logodnicului ei, pe care acum o putea vedea foarte de aproape; i se părea că gura lui stă gata s-o înghită, iar ochii lui o fascinaseră de moarte.) Ca și cînd n-ar fi observat groaza iubitei, Cucoaneș o atrase cu luare-aminte către pieptul lui, păstrînd-o ca pe o păpușă și legănînd-o. Dar cînd și-a apropiat și mai mult fața, îmbîcsind-o în barba lui, voind s-o sărute, Lenora a dat un țipăt și și-a acoperit ochii. Credeam că a leșinat, căci pălise și trupul îi atîrna moale în brațele logodnicului.

De data aceasta Cucoaneș a înțeles. A așezat-o cu luare-aminte pe camionetă – de unde, ajutat de șofer, am coborît-o îndată – și ne-a făcut semn că putem pleca. Figura i se împietrise. Nici măcar un zîmbet nu-i mai înviora ochii și buzele nu i s-au mai deschis de-atunci.

I-am strigat că avem lucruri pentru el în camionetă – unelte, merinde, bocanci. N-a vrut să asculte, iar cînd, crezînd că n-a înțeles ce-i spun, am început să descărcăm lucrurile din camionetă, s-a supărat și ne-a amenințat cu brațul că le va azvîrli pe toate în vale dacă nu vrem să le luăm cu noi. Ca o ultimă încercare, i-am scos bocancii. I-a apucat nervos și i-a azvîrlit de nu s-au mai zărit, pe deasupra pădurii.

— E inutil! îmi șopti Lenora. E mai bine să plecăm. E sfîrșitul.

I-am făcut semn cu mîna că ne ducem și el ne-a urat drum bun, fîlfîindu-și brațul multă vreme deasupra capului. L-am lăsat acolo, în mijlocul șoselei, cu soarele care-l lovea deasupra, ca pe un munte.

L-am mai văzut apoi, pentru ultima oară, două săptămîni în urmă.

Cîte s-au întîmplat în aceste două săptămîni, campania de presă împotriva doctorilor care l-au lăsat să scape și a poliției care nu izbutea să-l găsească, premiul oferit de bizarul miliardar sudamerican pentru cei care îl vor prinde viu și i-l vor arăta, poterele organizate în Bucegi și apoi dizolvate dintr-un înalt ordin, pe motivul că o ființă umană nevinovată nu poate fi gonită ca o fiară sălbatică – toate acestea sînt încă destul de proaspete în memoria cititorilor ca să mai fie nevoie să le reamintesc. Din cînd în cînd ajungeau zvonuri la Sinaia sau la Predeal că macranthropul a fost zărit lîngă un izvor sau coborînd dintr-o pădure, dar zvonurile acestea erau atît de contradictorii, amănuntele care se dădeau atît de fanteziste (că era asemenea unui munte, că avea mai multe brațe și mai mulți ochi, că rostogolea stînci uriașe în vale, că ar fi fost văzut cum mînca de viu un bivol etc.), încît lumea începea să se îndoiască de autenticitatea vedeniilor.

Singurele indicii dincolo de orice îndoială asupra existenței prietenului meu în Munții Bucegilor și Piatra Craiului erau trunchiurile de copaci rupte și urmele trecerii lui prin vreo pădure mai măruntă. De altfel, așa cum declarau toți cei care pretindeau că îl zăriseră, el nu umbla decît în timpul nopții, ziua rămînînd ascuns prin cine știe ce coclauri. Nu s-au găsit nici un fel de urme. Cortul și lucrurile transportate de noi dispăruseră ca prin farmec. La valea unde îl lăsasem ultima oară, au mai venit nenumărați cercetători – căci șoferul fusese destul de precis în declarațiile făcute ziariștilor – dar fără să mai găsească ceva, nici măcar urma unui foc de găteje.

Două săptămîni în urmă, la căderea nopții, mă aflam în mașina unui prieten pe șoseaua care duce de la Moroieni spre uzina electrică de la Dobrești. Trecusem de sanatoriul Moroieni, cînd, în dreptul uneia din nenumăratele cotituri prin care șerpuiește șoseaua, un grup de oameni ne-a făcut semne să oprim. La lumina lunii am ghicit o neasemuită groază întipărită pe figurile lor. Erau muncitori care se întorceau de la lucru și toți își țineau tîrnăcoapele și lopețile bine strînse în mîini, ca și cum s-ar fi pregătit de o deznădăjduită luptă cu moartea.

— E arătarea, domnule, e arătarea în pădure! izbuti să vorbească unul dintre ei.

— Mișcă pădurea întruna, spuse un altul. E arătarea, uriaș cum n-a mai fost! E Ucigă-l Crucea, el e!

În acea clipă trosni nefiresc pădurea și o revărsare de pietre și pietriș începu să se scurgă din toate părțile în șosea. Am încremenit cu toții. Oamenii se înghesuiră în jurul mașinii,