În aceeaşi stare de surescitare, Margareta se îmbrăcă, în-cercînd să se convingă că, în esenţă, totul se potriveşte cum nu se poate mai bine şi că asemenea clipe trebuie să ştii să le prinzi şi să profiţi de ele. Bărbatul său plecase în delegaţie pentru trei zile. Timp de trei zile şi trei nopţi rămînea de capul ei; nimeni n-o putea împiedica să gîndească la ce voia, să viseze la ce-i plăcea. Toate cele cinci odăi de la etajul de sus al vilei, întregul apartament, pentru care ar fi invidiat-o zeci de mii de moscoviţi, se afla la dispoziţia ei şi numai a ei.

Dar, fiind liberă trei zile întregi, Margareta nu-şi alese din tot acest apartament luxos locul cel mai bun. După ce-şi bău ceaiul, se retrase într-o cămăruţă întunecoasă, fără ferestre, în care se păstrau valizele şi unde erau două dulapuri mari cu tot felul de vechituri. Chircită în faţa unuia dintre dulapuri, deschise sertarul de jos, şi, de sub un morman de cîrpe de mătase, scoase singurul lucru de preţ pe care-l avea în viaţă. Ţinea în mînă un vechi album din piele maronie în care avea fotografia maestrului, carnetul de la Casa de economii cu cele 10 000 de ruble depuse pe numele lui, petalele unui trandafir uscat, păstrate între filele unei foiţe, şi o parte dintr-un caiet, de grosimea unei coli de tipar, cu pagini scrise la maşină şi cu marginea de jos arsă.

Înapoindu-se în dormitor cu această comoară în mîini, Margareta Nikolaevna aşeză fotografia pe oglinda triplă şi rămase aşa aproape un ceas cu acel caiet, mistuit în parte de foc, pe genunchi, răsfoindu-l şi recitind textul; după ce-l atinseseră flăcările, acesta nu mai avea nici început, nici sfîrşit: „... Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius; din tării po-gorîse bezna, aşternîndu-se peste zeii înaripaţi ce se înălţau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleştee... Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată...”

Margareta ar fi vrut să citească mai departe, dar mai departe nu era nimic, doar nişte franjuri carbonizate, inegale.

Ştergîndu-şi lacrimile, puse caietul deoparte şi, proptin-du-şi coatele pe măsuţa de sub oglindă, reflectîndu-se toată în ea, rămase multă vreme cu ochii ţintă la fotografie. Apoi, într-un tîrziu, lacrimile îi secară. Îşi strînse cu grijă comoara, care, peste cîteva minute, era ascunsă din nou sub cîrpele de mătase şi, în camera întunecoasă, zdrăngăni, încuindu-se lacătul.

Margareta Nikolaevna îşi îmbrăcă pardesiul, cu gîndul să se ducă la plimbare. Frumoasa Nataşa, femeia ei de serviciu, veni s-o întrebe ce ar dori să-i gătească pentru felul doi la masă şi primi dezlegarea să-l facă la alegerea ei; ca să-i mai treacă de urît, Nataşa lungi vorba cu stăpîna, povestindu-i printre altele că în ajun, la un teatru, un scamator făcuse nişte trucuri atît de năstruşnice, încît lumea rămăsese buimacă; împărţise la toţi pe gratis cîte două flacoane de parfum străin şi ciorapi, iar apoi, după sfîrşitul spectacolului, cînd publicul ieşise în stradă, se pomeniră toţi goi-puşcă! Margareta Nikolaevna se trînti pe scaunul de lîngă oglindă şi izbucni în hohote de rîs.

— Nataşa! cum de nu ţi-e ruşine, eşti o fată cu carte, deşteaptă.. . oamenii născocesc dracu ştie ce, pe la diferite cozi, iar dumneata le dai crezare!...

Nataşa se îmbujora la chip, replicîndu-i cu foc că nu e vorba de minciuni, fiindcă în ziua aceea chiar, văzuse ea, cu ochii ei, la un magazin alimentar de pe Arbat o cetăţeană care venise în pantofi, dar, stînd la rînd la casă, observă deodată că rămăsese desculţă, numai cu ciorapii în picioare, iar pantofii ia-i de unde nu-s. Rămăsese acolo cu ochii holbaţi. La căl-cîi se vedea o gaură cît toate zilele! Pantofii aceia fermecaţi îi avea de la spectacolul din seara trecută.

— Şi s-a dus aşa acasă?

— Aşa s-a dus! zicea Nataşa tot mai roşie, de ciudă că nu i se dă crezare. Da, aflaţi că aseară miliţia a ridicat vreo sută de persoane. Unele cetăţene, plecînd de la spectacolul cu pricina, fugeau pe Tverskaia numai cu chiloţii pe ele.

— Bineînţeles, de la Daria ai auzit aceste zvonuri, zise Margareta Nikolaevna, de mult observ că este o mincinoasă fără pereche.

Această discuţie comică se încheie cu o surpriză plăcută pentru Nataşa. Margareta Nikolaevna se duse în dormitor şi ieşi de acolo ţinînd în mînă o pereche de ciorapi şi un flacon de colonie şi, spunîndu-i Nataşei că şi ea ar vrea să facă o scamatorie, îi dădu fetei ciorapii şi flaconul, rugînd-o un singur lucru: să nu alerge desculţă pe Tverskaia şi să nu asculte pălăvrăgelile Dariei. După ce se sărutară, cele două femei se despărţiră.

În timp ce troleibuzul o ducea de-a lungul Arbatului, Margareta Nikolaevna, rezemată de speteaza moale a banchetei, se gîndea la ale ei, mai trăgînd uneori cu urechea şi la şuşotelile celor doi cetăţeni din faţă.

Aceştia, întorcînd capul din cînd în cînd cu teamă — să nu-i audă cumva cine ştie cine — şuşoteau pur şi simplu nişte aiureli. Bărbatul de lîngă geam, zdravăn, cărnos, cu nişte ochi mici ca de porc, libidinoşi, îi povestea vecinului său, un om mărunţel, că sicriul a trebuit să fie acoperit cu un văl negru...

— Nu se poate! şopti uimit mărunţelul. E nemaiauzit!... Şi ce-a făcut Jeldîbin?

Prin vuietul uniform al troleibuzului, dinspre fereastră, se auzi răspunsul:

— Miliţia judiciară... scandal mare... mister, nu alta!...

Din aceste frînturi de fraze, Margareta Nikolaevna înjghebă ceva mai coerent. Cei doi şuşoteau despre un mort (nu-i pomeniseră numele) căruia azi-dimineaţă i se furase capul din sicriu... Iată că, din cauza asta, Jeldîbin e în toate stările. Iar cei doi care se şuşotesc în troleibuz au şi ei o legătură cu mortul furat.

— Apucăm oare să ne ducem după flori? se neliniştea mărunţelul. Zici că cremaţia va fi la ora două?

În cele din urmă, Margareta Nikolaevna se plictisi să mai asculte flecăreala misterioasă despre capul furat din sicriu şi se bucură văzînd că ajunsese