După cîteva minute, şedea pe o bancă de lîngă zidul Kremlinului, faţă în faţă cu Manejul.

Margareta îşi îngusta ochii, să se ferească de soarele strălucitor, amintindu-şi de visul ei din noaptea trecută şi gîndin-du-se că exact cu un an în urmă, în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, stătuse pe această bancă alături de el. Ca şi atunci, geanta ei neagră se afla lîngă dînsa, pe bancă. El însă lipsea acum, dar Margareta Nikolaevna vorbea totuşi cu dînsul, în gînd: „Dacă eşti deportat, de ce nu-mi dai un semn de viaţă? Oamenii dau semne de viaţă. Nu mă mai iubeşti? Nu, nu ştiu de ce, dar nu pot crede una ca asta. Înseamnă că ai fost deportat şi ai murit... Atunci, te rog, lasă-mă, dă-mi în sfîrşit libertatea de a trăi, de a respira!...” Tot ea răspundea în locul lui: „Eşti liberă. .. nu vezi că nu te ţin legată?” Apoi tot ea îi replica: „Nu, ăsta nu-i un răspuns! Dispari din amintirea mea, şi-atunci voi fi liberă...”

Prin faţa ei se perindau trecătorii.

Trăgînd cu coada ochiului la femeia cochetă, atras de frumuseţea şi singurătatea ei, un bărbat tuşi ca să-şi dreagă glasul, se aşeză pe celălalt capăt al băncii şi, luîndu-şi inima în dinţi, vorbi:

— Indiscutabil, astăzi este o vreme frumoasă.

Dar Margareta îi aruncă o privire atît de posomorită, încît, ridicîndu-se pe dată, individul plecă.

„Iată, de pildă, urmă în gînd Margareta, vorbind cu cel care-i stăpînea sufletul. De fapt, de ce l-am alungat pe acest bărbat? Mă plictisesc, şi acest donjuan nu era chiar atît de

nesuferit, în afară, poate, de cuvîntul acela prostesc al lui, «indiscutabil».. . De ce stau aşa, singură cuc, lîngă acest zid? De ce mi-e viaţa pustie?”

Şedea acolo tristă şi abătută. Dar deodată simţi în piept acelaşi val de aşteptare şi emoţie care o izbise şi dimineaţă. Da, o să se întîmple ceva! Valul o izbi din nou, şi ea-şi dădu seama că era un val sonor. Prin zgomotele oraşului răsunau tot mai desluşit, apropiindu-se, sunetele unei tobe şi ale unor instrumente de suflat ce cîntau cam fals.

Înaintea tuturor, trecînd pe lîngă grilajul grădinii, apăru, mergînd la pas, un miliţian călare, urmat de alţi trei, pe jos. Apoi se ivi un camion înaintînd încet; în el era îmbarcată o orchestră. În urma camionului, un autodric nou-nouţ, cu sicriul pe el, acoperit de coroane şi jerbe, avînd în cele patru colţuri cîte un om în picioare: trei bărbaţi şi o femeie.

Chiar de la distanţă, Margareta a putut vedea că chipurile oamenilor care stăteau în picioare în maşina mortuară, însoţindu-l pe cel decedat pe ultimul său drum, erau zăpăcite şi arătau ciudat. Mai ales acest lucru sărea în ochi în ce-o privea pe cetăţeana care stătea în picioare, în colţul stîng din spate al carului mortuar.

Obrajii graşi ai femeii parcă-i umfla din interior şi mai mult o taină picantă, iar în ochişorii care înotau în grăsime jucau nişte luminiţe indecente. Încă puţin şi ai fi zis că femeia va face cu ochiul spre mort şi va zice: „Aţi văzut vreodată una ca asta? Misticism, nu alta!...” Tot atît de zăpăcite arătau feţele celor care îl petreceau pe jos pe mort şi care, cam trei sute la număr, urmau încet carul mortuar.

Margareta urmări cu privirea cortegiul, trăgînd cu urechea la bătăile triste ale tobei ce se stingeau în depărtare, ar-ticulînd mereu acelaşi „bum, bum, bum”, şi gîndi: „Ce înmor-mîntare stranie... şi cum te întristează bum-bum-ul ăsta! Of, zău, mi-aş vinde şi sufletul diavolului, să aflu doar dacă trăieşte... interesant, totuşi, pe cine înmormîntează?”

— Pe Berlioz Mihail Alexandrovici, se auzi alături un glas fonfăit de bărbat, pe preşedintele Massolitului.

Adînc mirată, Margareta Nikolaevna se întoarse şi zări pe bancă lîngă ea un cetăţean, care se aşezase probabil neauzit atunci cînd Margareta urmărise procesiunea funerară şi e de presupus că, distrată cum era, ultima întrebare şi-o pusese cu glas tare.

Între timp, cortegiul îşi încetini mersul; capătul lui ajunsese la un stop.

— Da, urmă necunoscutul, ăştia sînt într-o stare de spirit cu totul stranie. Conduc la groapă un mort, gîndindu-se toţi la un singur lucru: ce s-o fi întîmplat cu capul lui?

— Care cap? întrebă Margareta, privindu-l cu atenţie pe vecinul ei căzut parcă din cer. Descoperi că era mic de stat, roşu ca focul, cu un clonţ uriaş ieşindu-i din gură; purta un costum în dungi, de calitate bună, cămaşă scrobită, pantofi de lac şi un melon pe cap. La gît avea o cravată ţipătoare. Uimitor era faptul că din buzunarul de la piept, unde bărbaţii poartă de obicei batista sau stiloul, ieşea un os de găină.

— Da, vedeţi dumneavoastră, o lămuri roşcatul, azi-dimi-neaţă, în sala Griboedov, acestui mort i s-a şterpelit capul din sicriu.

— Cum se poate una ca asta?! exclamă, fără să vrea, Margareta, amintindu-şi de şoaptele din troleibuz.

— Naiba ştie cum! răspunse familiar roşcatul, de altfel, presupun că n-ar fi rău să-l întrebăm despre asta pe Behe-moth. Grozav de dibaci l-au şterpelit! Un scandal nemaipomenit!... Şi, mai cu seamă, e de neînţeles cine şi pentru ce are nevoie de acest cap!

Deşi era preocupată de gîndurile ei, strania flecăreală a necunoscutului o impresiona pe Margareta Nikolaevna.

— Daţi-mi voie! exclamă ea deodată. Aţi spus Berlioz? Despre el s-a scris astăzi în ziare?...

— Cum să nu... Cum să nu...

— Va să zică, în urma sicriului merg literaţii? întrebă Margareta.

— Fireşte!

— Şi dumneavoastră îi cunoaşteţi cum arată la faţă?

— Pe toţi, fără excepţie, se lăudă roşcatul.

— Spuneţi-mi, urmă Margareta, şi glasul ei sună înfundat, printre ei îl vedeţi cumva pe criticul Latunski?

— Ba bine că nu! răspunse roşcatul. Iată-l, ultimul din rîn-dul al patrulea.

— Blondul acela? întrebă Margareta, mijindu-şi ochii.

— Da, are părul de un blond cenuşiu... Îl vedeţi, ăla care-şi tot înalţă ochii spre cer!

— Care seamănă cu un pastor?

— Ăla, ăla!

Margareta nu-l mai întrebă nimic, scrutîndu-l pe Latunski.

— După cum văd, vorbi din nou roşcatul cu un zîmbet, dumneata îl urăşti pe acest Latunski!

— Mai urăsc eu şi pe altcineva, îi răspunse printre dinţi Margareta, dar despre asta nu este interesant să vorbim.

În timpul acesta