— Și pe urmă te-ai urcat într-o bombă uriașă care te-a aruncat pe Marte. Chiar așa.

— Practic, propulsorul auxiliar m-a dus doar pe orbită, spuse ea corectându-l. Motorul ionic cu alimentare nucleară m-a dus pe Marte.

— Ah, mult mai bine! zise el.

— Tata, o să fiu bine. Spune-i mamei c-o să fiu bine.

— La ce bun? O să stea ca pe ace până te întorci acasă.

— Știu, spuse Johanssen aproape inaudibil. Dar…

— Ce? zise el. Dar ce?

— N-o să mor. Pe bune n-o să mor. Chiar dacă o să meargă totul prost.

— Ce vrei să zici?

Johanssen se încruntă.

— Tu doar spune-i mamei că n-o să mor.

— Cum? Nu-nțeleg.

— Nu vreau să intru în detalii, spuse Johanssen.

— Uite, zise el aplecându-se spre cameră. Întotdeauna ți-am respectat intimitatea și independența. N-am încercat niciodată să mă bag în viața ta, nici să te controlez. Am fost destul de bun la asta, corect?

— Mda, spuse ea.

— Deci, în schimbul unei vieți întregi în care nu mi-am vârât nasul în treaba ta, lasă-mă să fiu curios, doar de data asta. Ce îmi ascunzi?

Johanssen tăcu vreme de câteva secunde. În cele din urmă spuse:

— Au ei un plan.

— Cine?

— Ei întotdeauna au un plan, spuse ea. Se gândesc la toate dinainte.

— Ce plan?

— M-au ales pe mine să supraviețuiesc. Sunt cea mai tânără, am abilitățile necesare să ajung acasă în viață. Și sunt cea mai mică și am nevoie de cea mai puțină hrană.

— Ce se întâmplă dacă sonda ar eșua, Beth? zise tatăl ei.

— Toată lumea ar muri, mai puțin eu, spuse ea. Ar lua pastile și ar muri. Ar face-o imediat, ca să nu consume hrană. Comandantul Lewis m-a ales pe mine ca să fiu supraviețuitorul. Mi-a spus ieri despre asta. Cred că NASA nu știe.

— Și proviziile ți-ar ajunge până te-ai întoarce pe Pământ?

— Nu, spuse ea. Avem destulă hrană pentru șase oameni vreme de o lună. Dacă aș fi numai eu, ar dura șase luni. Cu rații reduse, aș putea să le întind la nouă. Dar ar trece șaptesprezece luni până mă întorc.

— Și cum ai supraviețui?

— Proviziile n-ar fi singura sursă de hrană, spuse ea.

Bărbatul făcu ochii mari.

— Doamne, nu…

— Spune-i mamei doar că proviziile o să fie suficiente, bine?

•

Inginerii americani și cei chinezi aplaudau entuziaști lansarea, la Controlul Misiunii din Jiuquan.

Ecranul principal arăta dâra de condens lăsată de Taiyang Shen plutind pe cerul răcoros al deșertului Gobi. Nava, care nu mai putea fi văzută cu ochiul liber, se grăbea spre orbită. Mugetul ei asurzitor se diminuase treptat, devenind un tunet care se rostogolea în depărtare.

— Perfectă lansare! zise Venkat înflăcărat.

— Desigur, spuse Zhu Tao.

— Băieți, chiar ne-ați ajutat și vă suntem recunoscători, spuse Venkat.

— Normal.

— Și aveți un loc asigurat pe Ares 5. Toată lumea are de câștigat.

— Mmm…

Venkat se uită dintr-o parte la Zhu Tao.

— Nu pari prea fericit.

— Am muncit patru ani la Taiyang Shen, spuse el. La fel și nenumărați alți cercetători, oameni de știință și ingineri. Toată lumea a pus suflet în construcția ei, în timp ce eu am dus o luptă politică neîntreruptă pentru a menține finanțarea. În cele din urmă, am construit o sondă splendidă, cea mai mare, cea mai solidă sondă fără echipaj uman din istorie, care acum zace într-o magazie. N-o să zboare niciodată. Consiliul de Stat n-o să mai finanțeze un alt propulsor auxiliar ca acela.

Se întoarse spre Venkat:

— Ar fi putut fi moștenirea durabilă pe care o lăsa cercetarea științifică. Acum e o cursă de livrare. O să trimitem un astronaut chinez pe Marte, dar ce informații va aduce el înapoi pe care nu le-ar putea aduce un alt astronaut? Operațiunea asta e o pierdere clară pentru cunoaștere.

— Mă rog, e un câștig clar pentru Mark Watney, spuse Venkat prudent.

— Mmm, zise Zhu Tao.

•

— Distanța 61 de metri, viteza 2,3 metri pe secundă, spuse Johanssen.

— Nicio problemă, zise Martinez, cu ochii lipiți de ecranele lui.

Unul dintre ele afișa transmisia camerei din portul de andocare A, celălalt o transmisie continuă a telemetriei sondei.

Lewis plutea în spatele posturilor lui Johanssen și Martinez.

Vocea lui Beck sosi prin radio.

— Contact vizual.

Stătea în picioare în sasul 3 (cu ajutorul cizmelor magnetice), complet îmbrăcat în costum și cu ușa exterioară deschisă. Unitatea SAFER{33} voluminoasă pe care o purta în spate îi permitea să se miște liber în spațiu dacă ar fi fost nevoie. Coarda atașată ducea la o bobină fixată de perete.

— Vogel, ești pe poziție? zise Lewis în căști.

Vogel stătea în costum, dar fără cască, în sasul 2, încă presurizat.

— Ja, pe poziție și pregătit, răspunse el.

Era EVA-ul de urgență dacă ar fi fost nevoie să-l salveze pe Beck.

— În regulă, Martinez, spuse Lewis. Adu-o înăuntru.

— Da, să trăiți.

— Distanța 43 de metri, viteza 2,3 metri pe secundă, anunță Johanssen.

— Toate valorile în limite normale, raportă Martinez.

— Rotație ușoară a sondei, spuse Johanssen. Viteza relativă de rotire e de 0,05 rotații pe secundă.

— Orice sub 0,3 e în regulă, zise Martinez. Sistemul de captare face față la asta.

— Sonda e cu certitudine în raza recuperării manuale, raportă Beck.

— Recepționat, spuse Lewis.

— Distanța 22 de metri, viteza 2,3 metri pe secundă, spuse Johanssen. Unghiul e bun.

— O încetinesc puțin, zise Martinez, trimițând instrucțiunile către sondă.

— Viteză 1,8… 1,3… 0,9… stabilă la 0,9 metri pe secundă, raportă Johanssen.

— Distanța? întrebă Martinez.

— Doisprezece metri, răspunse Johanssen. Viteză constantă de 0,9 metri pe secundă.

— Unghi?

— Unghiul e bun.

— Atunci suntem pregătiți pentru captare automată, spuse Martinez. Vino la tata.

Sonda alunecă ușor în portul de andocare. Brațul de captare, un triunghi metalic lung, intră în pâlnia portului, frecându-se ușor de margine. Odată ce atinse mecanismul retractor al portului, sistemul automat prinse brațul și-l trase înăuntru, aliniind și orientând automat sonda. După ce în toată nava se auziră câteva zăngănituri puternice, calculatorul raportă reușita.

— Andocare terminată, spuse Martinez.

— Etanșare perfectă, zise Johanssen.

— Beck, n-o să avem nevoie de serviciile tale, spuse Lewis.

— Am înțeles, comandante, răspunse Beck. Închid