— Vogel, întoarce-te în interior, spuse Lewis.

— Recepționat, comandante, spuse Vogel.

— Presiunea sasului: sută la sută, raportă Beck. Intru înapoi în navă… Gata, m-am întors.

— Și eu, zise Vogel.

Lewis apăsă un buton de pe căști:

— Houst… ăăă, Jiuquan, andocarea sondei finalizată fără complicații.

Vocea lui Mitch se auzi prin radio:

— Ne bucurăm să auzim asta, Hermes. Raportați starea tuturor proviziilor după ce le aduceți la bord și le inspectați.

— Am înțeles, Jiuquan, spuse Lewis.

Scoțându-și căștile, se întoarse spre Martinez și Johanssen:

— Descărcați sonda și depozitați proviziile. Mă duc să-i ajut pe Beck și pe Vogel să-și scoată costumele.

Martinez și Johanssen plutiră de-a lungul holului spre portul de andocare A.

— Deci, spuse el, pe cine ai fi mâncat primul?

Ea îl privi lung.

— Cred c-aș fi fost cel mai gustos, zise Martinez flexându-și brațul. Uite-aci. Mușchi zdravăn, bun.

— Nu ești deloc amuzant.

— Sunt crescut în aer liber, știi? Cu porumb.

Ea scutură din cap și se grăbi pe coridor.

— Haide! Credeam că-ți place mâncarea mexicană!

— Nu te-ascult! strigă ea.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 376

În sfârșit am terminat modificările roverului!

Partea grea a fost să-mi dau seama cum să păstrez sistemul de menținere a vieții. Toate celelalte n-au fost decât muncă. O grămadă de muncă.

N-am fost în stare să țin jurnalul la zi, așa că fac aici recapitularea.

Mai întâi a trebuit să termin de dat găurile cu sfredelul în Pathfinder. Apoi am scos un miliard de bucățele dintre găuri. Bun, au fost 749, dar le-am simțit ca pe un miliard.

Pe urmă am avut o gaură mare în remorcă. Am șlefuit marginile ca să nu fie prea ascuțite.

Ții minte corturile ejectabile? Am tăiat fundul unuia, iar prelata rămasă a avut dimensiunea și forma corespunzătoare. Am folosit benzi de etanșare ca să o fixez în interiorul remorcii. După presurizare și etanșarea scăpărilor, pe măsură ce le-am găsit, am ajuns să am un balon mare și frumos care ieșea din remorcă. Zona presurizată e destul de mare ca să încapă oxigenatorul și regulatorul de atmosferă.

Un impediment: trebuie să pun CERA afară. Chestia numită cu multă imaginație „componenta externă a regulatorului atmosferic” este cea prin care regulatorul separă aerul prin înghețare. De ce consumi o grămadă de energie cu înghețatul lucrurilor, când afară sunt temperaturi incredibil de mici? Regulatorul pompează aer în CERA ca să-l răcească Marte. Face asta printr-un tub care trece printr-o supapă din peretele habitatului. Aerul de retur se întoarce printr-un tub similar.

Trecerea tubulaturii prin prelata balonului n-a fost o treabă prea dificilă. Am mai multe benzi adezive de rezervă pentru supape. Practic sunt niște petice de zece pe zece centimetri de prelată de habitat cu o supapă în mijloc. De ce am astea? Gândește-te ce s-ar întâmpla într-o misiune normală dacă s-ar strica supapa regulatorului. Ar trebui să abandoneze întreaga misiune. E mai simplu să trimiți rezerve.

CERA e destul de mică. Am făcut un raft pentru ea chiar sub cele ale panourilor solare. Tubulatura și raftul sunt pregătite pentru când o să mut regulatorul și CERA, în cele din urmă.

Mai sunt încă multe de făcut.

Nu mă grăbesc; am luat-o încet. Câte o EVA de patru ore pe zi, iar în restul timpului, relaxare în habitat. În plus, îmi iau câte o zi liberă din când în când, mai ales dacă mă doare spatele. Nu-mi permit să mă accidentez acum.

O să încerc să fiu mai conștiincios cu jurnalul ăsta. Acum că e posibil chiar să fiu salvat, probabil că oamenii o să vrea să-l citească. O să fiu mai harnic și-o să înregistrez fiecare zi.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 380

Am terminat rezervorul de căldură.

Ții minte experimentele mele cu GTR-ul și faptul că am făcut o baie fierbinte? Același principiu, dar am venit cu o îmbunătățire: scufundarea GTR-ului. Astfel nu se pierde căldură deloc.

Am început cu un container mare și rigid pentru mostre (sau „cutie de plastic”, pentru oamenii care nu lucrează la NASA). Am băgat un tub pe deasupra și pe lângă peretele interior. Apoi l-am răsucit la capăt ca să fac o spirală. Am lipit-o acolo și am etanșat capătul. Folosind cel mai mic vârf de sfredel, am făcut mai multe găurele în colac. Ideea e ca aerul rece de retur din regulator să treacă prin apă sub formă de bule. Suprafața mărită va ajuta la transferul căldurii în aer.

Apoi am luat un container flexibil, de mărime medie, pentru probe („o pungă cu fermoar”) și am încercat să etanșez GTR-ul în ea. Dar GTR-ul are o formă neregulată și n-am putut să scot tot aerul din pungă. Nu pot să las aer acolo. Căldura, în loc să treacă în apă, ar fi parțial stocată în aer, care s-ar putea supraîncălzi și ar topi punga.

Am încercat de mai multe ori, dar de fiecare dată rămânea un buzunar de aer pe care nu-l puteam scoate. Eram din ce în ce mai frustrat, până ce mi-am amintit că aveam un sas.

Mi-am pus costumul, m-am dus la sasul 2 și l-am depresurizat până la vid complet. Am făcut vânt GTR-ului în pungă și am închis-o. Etanșare perfectă sub vid.

Pe urmă am făcut niște teste. Am pus GTR-ul etanșat pe fundul containerului, pe care l-am umplut cu apă. Ține 20 de litri, pe care GTR-ul i-a încălzit repede. Câștigau un grad pe minut. L-am lăsat așa până a ajuns la vreo 40°C. Apoi am conectat la șmecheria mea conducta regulatorului pentru returul aerului și am urmărit rezultatele.

A mers grozav! Aerul a barbotat, exact cum sperasem. Chiar mai bine, bulele au agitat apa, ceea ce a distribuit căldura uniform.

L-am lăsat să meargă o oră, iar în habitat a început să se facă frig. Căldura degajată de GTR nu poate face față pierderii totale a habitatului, a cărui suprafață e impresionantă. Nu e nicio problemă. Am demonstrat deja că e suficient ca să țină cald roverul.

Am fixat din nou conducta de retur al aerului la regulator și lucrurile