dacă mecanicul şi inginerul fabricii mi-au pus aparatul la punct. Era un sfârşit de noapte ceţos, cu un orizont alburiu, cu vagi dungi negre-fumurii… Stele puţine, dar reci şi strălucitoare. Deşi eram încă în iarnă, bătea un vânt călduţ, dinspre miazăzi. Terenul verde era fără zăpadă, dar ici-colo cam moale, şi gândul că-l voi străbate cu 8.000 de kilograme de benzină mă irita ca o contrazicere câinoasă. Prin jurul hangarului, pe lângă gheretele sentinelelor, erau muşuroaie de gheaţă înzăpezită.

  N-aş putea spune că nu eram emoţionat, dar putea să fie şi din cauza acestor preparative de sfârşit de noapte răcoroasă de tot în februarie, care aveau un mister de pornire la atac în zorii zilei. Sau poate că era şi neobişnuinţa de a fi sculat la o oră atât de mică, aşa ca un condamnat deşteptat pentru execuţie. (Ar fi fost altceva dacă, nedormind, aş fi prelungit o noapte până în zori.)

  În afară de inginer şi vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-Clubul pentru omologare, mai erau sora mea şi vreo trei ofiţeri piloţi. Aeroplanul fusese scos din hangar şi adus până în lumina lămpii foto-electrice. Globurile electrice din faţa hangarelor, din cauza aerului puţin ceţos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate. Îmbrăcasem salopeta ca pe nişte nădragi până la piept, pusesem casca cu ochelarii deasupra şi, învăţat de incidentul din ajun, căci altfel aveam încredere în mecanic şi în inginerul fabricii noastre, am început, dând târcoale păsării mele cu formă de torpilă înaripată net, o verificare personală şi amănunţită: jocul elicei, cablurile comenzilor, conductele de benzină şi ulei. La ampenaj, profundorul îmi pare înţepenit şi tresar, dar respir numaidecât: mecanicul îl încearcă în acelaşi timp cu mine, însă în sens invers. Benzina era pusă, după indicaţia mea, în trei rezervoare. Unul între mine şi motor, iar două laterale. Printr-o apăsare de pârghie, în caz de pericol puteau fi desprinse de aparat, ca să evit incendiul sau prăbuşirea.

  De la o vreme, am băgat de seamă o maşină de piaţă închisă, izolată de celelalte maşini cu care veniseră cei prezenţi, şi m-a pătruns deodată fiorul unei bănuieli… Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu ştiu, dar am desluşit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie. Mi-am simţit tot corpul, mişcarea sângelui în capilare şi mi s-a tulburat respiraţia… Era linia ştiută a hainei de blană şi mai ales gestul mâinii întinse, adus pe rever, în mănuşa muşchetar, ca să acopere pieptul. Aşa cum numai unii au văzut pe apostol în noaptea fugii, eu singur vedeam şi înţelegeam. Venise, fără îndoială, ca să participe cu privirea la preparativele plecării, ca să aibă ultimele clipe… N-am îndrăznit să mă apropii, dar acum era în mine o povară duioasă, care-mi umezea ochii şi, deşi era mai apăsat, mişcările îmi erau mai vii.

  Nu mă îmbrăţişez cu nimeni dinadins, de altfel mi se pare şi prea teatral. Când urc în carlingă, cu salopeta la gât, piciorul îmi lunecă pe treapta de aluminiu. Tresar superstiţios şi mă îndârjesc în mine însumi. Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii doar asupra compasului. Rotesc manşa, apăs cu piciorul palonierul: comenzile răspund. În oglinda rotundă, aşezată în dreapta, puţin întoarsă ca la automobile, pot privi cu atenţie limuzina de culoare pare-se, neagră. E nucleul viu al câmpului acesta în sfârşit de noapte.

  — Contact…!

  — Contact.

  Motorul porneşte, pocneşte, ies scântei. Tresar… Turajul e ciudat… Întreb cu privirea pe mecanic. Dar şi el asculta încremenit. Înţeleg. Am tras prea repede maneta. Reiau progresiv. Motorul prinde şi vrambajul lui înfioară zările, ca şi vijelia stârnită de helice. Delegatul Aero-Clubului îmi înmânează carnetul de rută, cu viza plecării.

  Mi-arunc din nou o privire în oglindă şi fac gestul de înotător, dând braţele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mâna către sora mea, care e cu faţa crispată de emoţie. Aparatul a pornit şi iau direcţia în plin vuiet. Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manşa. Nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverşunat, reiau terenul de la capăt şi aştept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, hangarele cad jos, orizontul se desface… Noroc… Am şi pornit spre sud.

  Peste câmp aleargă după mine, ca un căţel după automobil, o maşină deschisă. O recunosc şi am un fior care se adaugă la cel al aerului rece. Fac un viraj întins, întorc cu totul cobor în dreptul maşinii puţin şi descriu un cerc larg. Reiau apoi direcţia… Trag uşor şi sigur de manşă, aparatul cabrează întins spre ultima stea.

  De acum voi fi singur între cer, pământ şi ape, ca porumbelul care a zburat peste pământ după potop. Zi şi noapte. Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfârşitul lumii. Sunt mulţumit şi de o coincidenţă… Nu-mi închipuisem că are să vie, dar dacă a venit e de o sută de ori mai frumos. Unui tânăr avocat, fost coleg de şcoală, îi lăsasem sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta de la bancă).

  „Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinţii mei s-o socotească drept-fiică a lor”…

  Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului şi mă aşez ca o sentinelă în post, fără sforţări mari de atenţie la început, ca să-mi cruţ puterile, cu ceafa pe spătarul de piele.

  Când, m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-şase etape fără glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atâtea articolaşe, scrisori şi depeşe, din inimă unele, atâtea ipocrite, era o telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surâs neîntrerupt, câteva zile întregi: „Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.”

  Repetam cu voce tare, copilăreşte, textul telegramei şi mereu mă înduioşa ca