Era în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare”, dacă vrei, dar o prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganţă firească, vie, animalică, dacă pot spune asta, care dădea un alt înţeles, sau un surplus de înţeles, cuvintelor şi o făcea să-şi poată permite orice gest, cât de riscat, orice greşeală împotriva presupunerilor elementare de eleganţă, căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăzneţe deveneau la ea noi motive de frumuseţe. Putea să ridice şi să fluture mâna într-un cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mâna atât de frumoasă, încât acesta era un gest adevărat de ducesă familiară.

  Mânca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă desăvârşită. Ei bine, şi asta o prindea. Totuşi cred că acest cuvânt nu e poate cel mai îndreptăţit. Căci se poate spune că „îl prinde” pe cineva un gest, când îl face intenţionat şi dacă „îl prinde” implică şi judecata că „a reuşit”. Dar doamna T. Numai la examen şi la reuşită nu se gândea. Era atât de proporţională, atât de subţire şi plină femeieşte în acelaşi timp, timp, încât îşi putea îngădui orice atitudine şezând pe scaun şi nu avea nevoie să stea distinsă ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni – căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei străini – şedea la masă sau în fotoliu, sucită, încovoiată, sau, de multe ori, cu capul pe un braţ al lui, cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe braţe. Aşa cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza caracteristică din abecedar care e singura urâtă). Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenţi, dinţi albi, mâini subţiri şi picioare nervoase, îşi poate îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul eleganţei intenţionate şi care decurge din principiul superiorităţii sufleteşti, aşa cum aş fi vrut să lămuresc când vorbeam de Miţi Mărculeanu şi de comediana de la Paris. Acea atenţie lăuntrică, acea permanentă tensiune intelectuală a doamnei T. Nu numai că o scuteau de poze exterioare, dar îi valorificau orice mişcare, dându-i semnificaţie, cum un luminat interior pune în valoare frumuseţea unui vas Galle.

  Căci pe când Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îţi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaţii, doamna T. Pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gândire. O gândire adevărată o simţi cum simţi pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constaţi, atingând, că un corp e viu, numai din senzaţia de circulaţie. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligenţa se poate descoperi şi prin pipăit. Şi cum calităţile la nevoie se cunosc, cred că inteligenţa doamnei T. Se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decât o femeie proastă, bolnavă… Îţi aminteşte, fără înduplecare, că omul e făcut din maţe. Sunt unele din acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidenţe măcar… În tren, în tramvai, în vizită… „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi.” „Nu mai spune? Şi cum vine? Că eu am piatră la ficat”… „Nu, la mine e numai băşica… Şi la ovare, de la o sarcină…” Şi dau lămuriri despre aceste beteşuguri, cu o mulţumire de sine, ca de nişte performanţe. Mi s-a întâmplat să vorbesc uneori cu doamna T. Chiar despre purgativ, fireşte. Ei bine, nu era nici senzaţia de „ruşine”, stupidă şi mahalagească, dar nici vreun fel de publicitate sau aplicaţie, ca şi când ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă, aşa cum am văzut de atâtea ori. Era ca un fel de intenţie-paranteză – ca să zic aşa – cu un surâs puţin dezolat.

  — Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ…

  — Plictisită, cu o strâmbătură comic jalnică): Vai! (Tocmai când era bolnavă, inteligenţa ei era deasupra, delicată, melancolică, de prinţesă devenită sclavă.)

  Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, la această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc şi totuşi o ştiu eu singur, în toată după-amiaza asta, în tot oraşul. Sting ţigara şi iau un scurt bilet.

  Emy, nu pot accepta invitaţia… E o copilărie propunerea ta.

  George

  — Valeria spunea că de vreme ce Cobâlcea îl invitase şi pe el la masă, dându-l drept cumnat… Putea să vie… Avea să mănânce şi el o masă bună la „Giordache”. Îi cerusem doar un lucru, să-şi pună un guler curat, că de când plecase de la gazetă era într-o mizerie…

  Emy, nu te supărarea ieri am plecat şi v-am lăsat pe voi la expoziţie… Mi-am adus aminte că trebuia să întreb ceva la fotograf. Încă o dată, nu te supăra.

  George.

  Râde gros, plin, sănătos.

  — Era altceva… El nu ştiuse că se plăteşte intrarea… Şi, când s-a cerut taxa, s-a făcut ca varul de alb… Cred că deşi ne invitase, crezând că e gratuit, n-avea bani nici pentru el, necum pentru noi două. A început să bâlbâie, de-ţi era milă de el…

  Emy, scumpa mea, Întotdeauna nevoia de a-ţi scrie creste în mine ca o voluptate, dar poate că niciodată ca acum. Dăinuie în mine încă frumuseţea orelor de aseară, aşa cum dăinuie în ghiocul proaspăt vuietul haotic al mării. Asemenea seri justifică şi scuză toate amărăciunile iubirii. Ce împăcare profundă îmi dă surâsul tău aşa de cald, când mă priveşti!

  Şi trebuie să fie asemenea seri lungi, petrecute împreună, ca să-mi dau seama cât de puţin te cunosc, ca să-ţi descopăr noi însuşiri.

  Niciodată nu ţi-am admirat frumuseţea mai mult ca aseară,