Emy… Nu vorbesc de capul tău, care, ţi-am mai spus-o, îmi aminteşte desăvârşit de Lavinia, fiica lui Tiţian, purtând, în tabloul pe care l-am văzut în singura mea călătorie în străinătate, o tavă cu fructe. O impresie de sănătate trupească şi sufletească, de bucurie – luminoasă, bună şi sinceră. E totul numai armonie în tine, Emy. Te ascultam aseară şi te-aş fi ascultat încă ore întregi. Regăseam în tine, ca la începutul de neuitat al iubirii noastre, inteligenţa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mireasmă. Niciodată n-am întâlnit un mai firesc bun-simţ, o judecată mai adâncă şi aşa de frumos domoală. Liniştea ta, când povesteşti, iluminată de surâsul plin, cinstit, cu care sublimezi unele momente, mă face să înţeleg cât de fără pereche eşti în această lume cotidiană şi meschină în care trăim. Emy, iubirea ta îmi sporeşte orgoliul de bărbat. Cu cel mai cald şi mai recunoscător sărut, G. D. L.

  O întreb surprins, uimit, despre ce e vorba. Surâde larg amuzată.

  — Am stat cu el de vorbă, săracu, o seară întreagă. Că ştii… Uneori. Când nu era nimeni de fată (ca să nu se compromită?) eram drăguţă cu el. M-a pus să-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Bârlad. Din teatru. M-asculta ca un copil. Nici nu-i mai venea să plece.

  Mi-e cu neputinţă să cred că scrisoarea lui Ladima e sinceră, că toate acele însuşiri erau cu adevărat descoperite. E prea mare deosebirea dintre ele şi ceea ce arată Emilia, ca să fie posibil ca un îndrăgostit, fie el şi Ladima, să le şi creadă, scriindu-le. Socot că el se amăgea, cu oarecare luciditate. Seamănă, într-un anume fel cu Nd., bătrânul care stă de vreo câţiva ani la noi la ţară. E fiul unui fost ministru de prin preajma războiului pentru Independentă. A moştenit o avere frumoasă pe care a pierdut-o la cărţi, toată. Chinuit până la demenţă de acest viţiu, după ce a stors de unde a putut şi cât a putut, făcând datorii ruşinoase, a rămas muritor de foame, prin cafenele, la bătrâneţe. Acum vreo zece ani, tata, făcându-i-se milă de el, i-a spus să vie la una din moşiile noastre şi să rămâie acolo. Are cel puţin casă şi masă, fără grijă. Ca întotdeauna şi acum simte nevoia să joace, dar vechilul şi alţi câţiva mai răsăriţi de pe acolo nu vor să joace cărţi cu el fiindcă n-are parale. Cum face însă rost de bani, de la mine sau de la prieteni, întâmplător, aleargă să-şi caute parteneri. Aceştia, ştiindu-i patima, se lasă greu, spunându-i acum că ei nu au parale. Până în cele din urmă tot el le împrumută banii de joc, numai şi numai să poată juca. Dar la sfârşit rămâne fără nimic, căci ei dacă pierd îi împrumută din nou întruna, dacă dimpotrivă câştigă, nu-i dau înapoi decât datoria, dar lui nu-i împrumută niciodată nimic. Multă vreme am crezut că experienţa asta, măcar în zilele când o încearcă, trebuie să-l dezguste definitiv de asemenea tovarăşi de joc. Totuşi nu… Mi-a spus-o singur. E mulţumit că a jucat chiar şi aşa.

  Ceva din această mulţumire e şi în scrisoarea asta a Iui Ladima, care, pătimaş, împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el.

  Emy, sunt neliniştit… Lenuţa îmi spune că ea treia zi când n-ai coborât din pat… Trebuie să faci să te vadă neapărat un doctor. E îngrozitor… Trei zile am lipsit şi eu, şi trebuia la întoarcere să mi se întâmple ceva…

  Vin mâine cu un doctor prieten să te văd.

  George.

  Întorc întrebător capul spre ea, căci tristeţea din mine e tot o apă cu durerea omului acesta.

  — Era un raclaj şi, din cauza lui, o infecţie care m-a ţinut în pat aproape o lună… De două ori am crezut că mor… M-am opus, cred şi eu, să vie doctorul lui, să afle ce am… Cobâlcea, care la început îmi dăduse bani pentru operaţie, când a văzut că s-au cam încurcat lucrurile, n-a mai dat nici un semn de viaţă… Gheorghidiu nici el, deşi i-am trimis o scrisoare. În fiecare zi se ducea Valeria cu câte o scrisoare, ca să aducă bani, dar mai totdeauna era degeaba… Bărbaţii sunt scârboşi. Când eşti bolnavă, nu exişti pentru ei.

  Ea a deprins ritmul meu sufletesc, s-a angrenat povestirii înseşi, de aceea îmi dă toate explicaţiile firesc şi ca o confidenţă simplă.

  Emy, Am înţeles aseară, dintr-un gest al Valeriei, că o duceţi puţin cam greu, că boala asta cade prost. Sunt sărac, Emy, şi sufăr îngrozitor că la vârsta mea nu sunt în stare să fiu de nici un folos femeii iubite, care suferă atât cât suferi… Ieri, după ce aplecat doctorul, a cărui privire am pândit-o, ca un câine ochii stăpânului, încercând să ghicesc în ei, am rămas multă vreme sfârşit de oboseală şi pustiu sufleteşte, în sufragerie… Mi-e silă de mine, Emy… Să văd cât de greu izbuteşte Valeria să facă faţă pentru medicamente, pentru hrana zilnică şi să nu pot nimic! Mai ales că am şi eu necazuri… Am fost recunoscător ieri proprietarului care n-a mai insistat… Ce să fac?

  George.

  P. S. Îţi trimit, ca să-ţi mai treacă timpul, cum stai aşa în pat, vreo două cărţi de citit. Îţi trimit şi Cugetul unde am o poezie.26

  — Cum îţi spun, am suferit foarte mult, că din toţi bărbaţii care-i vedeam mereu, cât am fost bolnavă, unul n-a mai dat pe la mine… Ladima sta toată ziua pe lângă casă, mereu speriat de orice paloare a mea… Uneori mă plictisea cu tot felul de întrebări prosteşti… Emy, cum te mai simţi?… Emy, ia cutare… E foarte bun pentru apendicită… Că-i spusesem că am apendicită… Şi fetele care ştiau ce am – ele veneau, săracele – râdeau să se prăpădească atunci când el da zor cu apendicita. Eşti de vină, Emy, când ai fost