M-am dus ieri la cine ţi-am spus, să vând cinci foiletoane, pe care le-am scris… N-a vrut să-mi plătească înainte decât pe unul. A spus că după apariţie… Mai încerc şi la Adevărul… Am vorbit cu dr. Nicolaevici-El crede că se poate.

  — Zău, săracu', avea inimă bună şi noi râdeam ca proastele. Tot Valeria a avut dreptate. Într-o seară, mai de mult, când avea şi el bani, Gina ar fi vrut să mergem undeva să supăm şi aştepta ca el să ne invite, că fusesem împreună la cinematograf. El însă nu ne-a invitat şi atunci Gina ne-a spus nouă că zgârcit trebuie să mai fie. Dar Valeria ne-a certat rău: „Ia mai tăceţi din gură cu asta. Fiecare îşi ştie mai bine socotelile lui decât i le ştiu ceilalţi… Nu e bine să judeci pe nimeni”.

  Şi ai să vezi că, săracu', tot a găsit bani.

  Emy, uite aci alăturat 5.000 de lei… Ţi-i trimit mai devreme, căci eu mă duc să fac corectura la foileton şi nu mai e timp – Ţin să ştii de ei cu un sfert de ora mai devreme – Nici nu-ţi trece prin cap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obţin un gir pe o poliţă – A fost imposibil… Sub pretexte caraghioase: că „din principiu nu girez” – sau că „am avut odată un conflict” şi altele, n-a fost unul dintre amicii cu semnătură să nu mă refuze. Când, ieri, l-am întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu: de zece ori m-am luat după el şi de zece ori am renunţat, convins că mă refuză… La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră… Dacă nu aş fi venit până acolo, aş fi renunţat. Parcă aveam tetanos, aşa eram de încordat şi nehotărât totuşi… În faţa porţii lui, după ce am traversat, ca să am aerul că vin din faţă şi că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat. Am spus că vreau să-l rog să-mi facă un serviciu şi i-am arătat ce vreau… N-a spus nici da, nici ba, la început… Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez şi dacă l-am mai văzut pe I. Pillat… Mi-a arătat că el se teme de o nouă prăbuşire a leului. Dezolat aproape, i-am amintit sfios: „Domnule Gheorghidiu, dacă mi-aţi da girul d-voastră… Mi-aţi face un enorm serviciu…” A răspuns distrat, cu două degete în buzunarul vestei ca de obicei, că ar fi o adevărată nenorocire dacă tulburările antisemite continuă. Nu mai ştiam ce să cred. Peste vreo zece minute, i-am amintit iar… şi am rămas uimit când în modul cel mai firesc, ca o paranteză, mi-a spus: „Sigur, dragă, cada… Se poate… Ai poliţă? Bun. Ai completat-o? Ei, bun.” Eram tot dezorientat. „Să merg înăuntru s-o semnaţi?” „De ce? E de prisos. Du-te colo, reazem-o de fereastră şi trage-i o semnătură pe dos cu numele meu… La ce bancă o scontezi? 5000? Ce te miri aşa – N-ai de gând s-o scoţi? Atunci ce-ţi pasă?… Semnează acolo cum o fi… Gheorghidiu şi pace… La revedere – Du-te, cred, mai bine la Banca Industrială cu care lucrez eu…”

  L-am semnat… M-am dus, am dat poliţa şi în zece minute am luat banii. Emy… În zece minute… Mi-a venit rău… Duceam un petec de hârtie si, pentru că era semnată N. Gheorghidiu – luam în buzunar cinci hârtii mari de câte o mie… Aşteptând, am văzut cum cărau acolo, în cuştile sălii mari, coşuleţe şi coşuri chiar, cu teancuri de mii de lei.

  Ceea ce arată, până la uimire şi dezolare, cât de complicat este sistemul acesta al relativităţilor în iubire e că în acest timp eu îl invidiam cu emoţie şi admiraţie pe Ladima, care în vremea aceea se ducea foarte des după-amiază să ia o cafea şi să citească reviste la „Arta decorativă”. Când îl întâlneam venind de acolo, eu, căruia acest lucru îi era imposibil ca unui condamnat, aveam impresia că el mai păstrează pe haine un soi de polen sufletesc. De citit, citeam şi eu, acum mai mult ca oricând şi cu un neîntâlnit soi de înverşunare, căutând mereu asemănări, cum caută unii bolnavi care nu ştiu gânguri ce au în cărţile de medicină, simptome asemănătoare cu ale lor. Şi ceea ce mă impresiona cu deosebire nu erau analogiile de situaţie şi potrivirile de caracter, oarecum prea tari, prea reliefate care nu-mi spuneau mare lucru, cât un anumit soi de corespondenţe în sensibilitate, care mă înfiorau când le descopeream. Este uimitor cât de mult seamănă, în reacţiile simţirii lor, doi oameni care se iubesc, oricât ar părea că au caracter diferite. (Dar poate că au acelaşi caracter şi de aceea iubesc adevărat?) Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte care te îngheaţă. Ca pe drumuri diferite să ajungi în acelaşi punct, îţi dă emoţia pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că ori în ce direcţie ar merge drept înainte ajunge mereu de unde a plecat. Şi cu cât e mai mare fineţea şi caracterul de nuanţă al întâlnirilor, cu atât nedumerirea din noi răsună mai interior. Că lucrând fără să ştie unul de altul. Boyle şi Mariotte descoperă în acelaşi timp aceeaşi lege, a gazelor, sau că Newton şi Leibniz, mereu fără să ştie unul de altul, au descoperit fiecare calculul diferenţial, e mai puţin impresionant decât să afli faptul că doi oameni încearcă aceleaşi simptome psihologice din pricina aceleaşi boli fizice, în senzaţii pe care le cred de neexperimentat, indicibil personale. De aci vine prestigiul imens al doctorului care ştie să întrebe pe un bolnav nu despre simptomele puternice, ci despre impresii crezute pur subiective. Nu despre durerea „în dreapta”, despre crampe sau despre junghiul din piept şi tuse, ci