despre cele care trebuie, traduc senzaţii, crezute cu neputinţă de întâlnit la altcineva. Nu-i aşa că uneori ai impresia unui miros de cârpă arsă?… Nu ai adesea senzaţii că pleoapele sunt de carton? Simţi nevoia să te întânzi? Îţi face rău carnea cu fibre mari şi dimpotrivă plăcere cea cu fibre scurte, dese?

  Adică dintre cele care-ţi par, implică la medic sagacitate şi deci cunoaştere profundă.

  La fel te câştigă prin pătrunderea lui nu autorul care prezintă în carte cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanţe considerate aproape secrete, care sunt însă cu atât mai revelatoare, căci garantează ele singure şi pentru adevărurile generale de suprafaţă.

  Uimirea cea mare, înspăimântătoare uneori, e să descoperi cât de total seamănă între ei oamenii prin ce au mai subtil şi mai secret, când se cred aşa de diferiţi ca aspect.

  Cam prin martie am aflat de la Ladima, pe care l-am întâlnit venind într-o după-amiază de la „Arta decorativă”, de oarecare dificultăţi cu care lupta doamna T. Şi care se putea sfârşi într-un mod aproape dezastruos pentru ea. Dar mai întâi ar trebui poate să spun cum a devenit proprietară, asociată, a acestui magazin, căci e în legătură cu câteva întâmplări.

  După divorţ, din pricina prăbuşirilor valutare, care reduceau toată averea părintească la casa din Câmpulung şi la câteva petece de livadă, doamna T. A trecut prin clipe foarte grele. Când mai târziu i se spunea, în glumă fireşte, că este o excelentă negustoriţă, răspundea ades pe gânduri: „De câte josnicii mă scuteşte asta”.

  Mie mi-a povestit cât de silă i-a fost de ea însăşi, când la vreun an după divorţ, locuia la o prietenă şi nu se hrănea decât cu câte două ouă la pahar pe zi: „Mi se scâlciseră pantofii şi-mi ardeau ciorapii de atâta purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez prea mult pe prietena care mă găzduise. Devenisem acră, de dezgust trezit, de umilinţe înghiţite şi neajunsuri”. Pe vremea aceea a încercat că intre dactilografă la birourile din capitală ale fabricii noastre (am aflat mai târziu), dar după trei luni Gheorghidiu a dat-o afară… Probabil înşelat în aşteptări. Mi-a spus cineva că era urâtă pe vremea aceea şi prost îmbrăcată. După ce a încercat vreo două bănci, ca dactilografă, i-a venit ideea care a salvat-o. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ţinea un magazin de mobilier şi obiecte naţionale… Fireşte, pirogravura şi ţesăturile săteşti erau principalele mărfuri ale prăvăliei care mergea acum prost. Doamna T., care trăise doi ani aproape la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, şi care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gândit să folosească această împrejurare.

  S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărăşie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă şi serviciul de „directoare”. Cu puţinii bani pe care i-a obţinut de acasă, cu bunăvoinţa prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de birou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios… Biblioteci cubice, de arţar placat şi lăcuit, tot cu rafturi asimetrice… pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, şi nu mai ştiu ce statuete, subţiate, stilizate.

  Succesul a fost neîntârziat şi-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. Cunoştea o mulţime de reviste de artă, peste puţin timp au renunţat complet la pirogravură şi ţesături naţionale, introducând noul stil cubist. Au botezat magazinul: „La Arta decorativă”. (E drept că au început cam în acelaşi timp cu un pictor modernist).

  Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump şi mai ales se sporise vama, doamna T. A adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câţiva lucrători de la Târgu-Mureş şi au instalat pe Şoseaua Iancului un atelier de mobilă şi obiecte moderne.

  Ore întregi ea studia retrasă în nişa care semăna cu un birou al magazinului, şi pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schiţe proprii, căci învăţase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicaţii şefului de atelier. De altfel, nimic nu se întâmpla în magazin şi atelier fără ştirea ei… Când era invitată se scuza, şi la mirarea celorlalţi adăuga, surâzând cu amărăciune: „E mai bine totuşi decât dactilografă…”

  Acum avea cele mai diverse modele şi realizări, pe principalul dispariţiei oricărui ornament înflorat, şi al geometriei chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea şi calitatea lemnului.

  Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, plecată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divane, cu nişte lăzi geometrice la un capăt, pe care se putea pune vase moderne şi statuete stilizate, iar înăuntru aşternutul. Fotolii ca nişte cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea ţărăneşti, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-sfeşnice de birou, făcute din arcuri negre simplu, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu nişte cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărţite geometric şi asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.

  Cam în vremea asta am cunoscut-o eu. Hotărâsem să-mi montez o garsonieră şi, cum nu ştiam ce îmi trebuie, am intrat aşa, la întâmplare, la „Arat decorativă”, atras de vitrină. Am fost întâmpinat de o vânzătoare simpatică. Purta uşor o rochie neagră, serj, cu o floare de piele, neagră, de asemeni, la piept, în stânga. Figura era prea pronunţată în trăsături, ca de băiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiaţi… Mai târziu numai am văzut că sunt viu coloraţi. I-am explicat ce vreau şi mi-a dat sfaturi cu un aer