atât de detaşat, atât de indiferent faţă de vânzare sau cumpărare, că m-a convins… Se înţelege că şi asta e o tehnică negustorească mult mai fină şi mai abilă decât lauda deşănţată şi puerilă a mărfii, în principiu. M-a întrebat câte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce culoare au tapetele, câte ferestre etc. Şi cred că am spus o mulţime de prostii, căci nu prea ştiam ce vreau. Şi nu înţelegea nimic. Nedumerit şi simţind nevoia să fac o glumă…

  — Nu rămâne decât să veniţi s-o vedeţi.

  Se aşezase cu coatele pe o vitrină, aducând umerii cam prea rotunzi, ca merele, legaţi în arc la spate, încovoiaţi în faţă, căci rochia deschisă sus, în elipsă, descoperea când pe unul, când pe celălalt.

  — Nu văd de ce n-aş trimite un maestru în locul meu, dar nu văd iarăşi, dacă ţineţi să vin, de ce n-aş veni… Şi zâmbea cu o amabilitate de vecină, parcă, atât de îndepărtat şi indiferent, că nu ştiam ce să cred.

  Îi priveam mâinile subţiri, nervoase, care nici un moment nu stau în loc, şi contrastau astfel cu imobilitatea limpede şi cu absenţa ochilor.

  — Domnişoară, îmi este imposibil să ştiu ce vreau. Spun sincer… Dar uite, dacă eşti bună, spune-mi, suma de 200 de mii de lei, cât vreau eu să cheltuiesc, ajunge pentru ca să-mi mobilezi trei camere? Uite, asta e cheia apartamentului… Care e într-o casă nouă şi e gol. Îl poţi vizita, poţi hotărî mobila cum crezi dumneata că e mai bine… După vitrină, văd că în orice caz te pricepi mai bine ca mine… La 22 aprilie vreau cheia şi apartamentul… Te previn, domnişoară, că la nota dumitale voi face o reducere de 20 la sută.

  M-a privit foarte mirată, măsurându-mă cu capul întors, lung, spre mine.

  — Da, desigur că da…

  — Atunci… Şi nedumerită…

  — În sfârşit… Dacă dumneata vrei aşa…

  — De ce nu? Tot acolo ajung… A mai şovăit puţin.

  — Da… Vreau să spun… Ştii… Se obicinuieşte un aşa-numit acont?… Cred că l-a cerut pentru că în prima clipă i-am părut neserios.

  — A, da… N-am însă bani la mine…

  — Nu face nimic. Veţi trimite suma de 50.000 de lei, în cazul acesta, după-masă sau mâine. „Bună negustorita”, mi-am spus.

  — Aveţi vreo preferinţă?

  —?!

  — Spuneţi-mi cel puţin ocupaţia? Îmi îngăduiţi să întreb, nu?

  — Sunt secretar de legaţie în Ministerul de Externe. În prag i-am repetat:

  — În seara de 22 aprilie dorm la mine acasă. Nu?

  Cum aş putea să-ţi descriu bucuria pe care am simţit-o intrând în noua mea locuinţă… Era şi ceva din plăcerea cu care pui întâia oară un rând de haine, dar era de vină şi frumuseţea locuinţei.

  După-amiaza era cu soare proaspăt de april, cald, cu razele foarte lungi, parcă umede şi, nu ştiu cum să-ţi spun, mai grele decât de obicei, când am trecut pe acolo. Dar servitoarea, angajată de harnica mea furnizoare, nu m-a lăsat să intru, „că aşa a spus domnişoara”. Este caraghios, însă de-abia aşteptam să văd cum e, aşa cum îţi dai seama că e caraghios să aştepţi să vezi dacă ţi-au reuşit nişte fotografii, dar tot aştepţi cu nerăbdare.

  Trebuia să mă duc la club, la o partidă de bridge şi nu m-am dus. Azi mă gândesc de ce puţin depind întâmplările esenţiale din viaţa noastră. Am pornit-o cu „rabla” spre Şosea… Aş fi vrut să fac o plimbare de o oră până la Ploieşti, lunecând uşor, numai ca să simt pe ochi, în jurul gâtului, pe mâini, prospeţimea care adia a primăverii. Dar de la aerodrom gropile îţi tăiau orice poftă de viteză şi de îngândurare la volan.

  M-am întors pe la 8 jumătate… Se înserase… Vestiarul nu era gata, n-avea nici măcar cuier şi am trântit pălăria pe parchet, aşa copilăreşte, ca să fac tot ritualul… Din vestiar o uşă, în faţă, da în birou, iar alta, mascată, în stânga, da într-un hol mic… Mi-a deschis ea însăşi când am sunat şi, emoţionat, am intrat în birou… Dădea o impresie de întunecare geometrică intimă. Îl tapetase cu un fel de sac fumuriu. În loc de birou propriu-zis, o masă foarte lungă, fără sertare, ca o blană groasă, de stejar lăcuit afumat… În spate, trona un fel de casă de bani, de stejar lăcuit, cu o uşă groasă, nu cu sertare… Peretele opus era ocupat de un divan-colţar, lung şi îngust, deasupra cu raft de cărţi, în lături cu etajere subţiri, tot pentru cărţi sau vase de flori. Un alt cufăraş lăcuit pentru licheururi, o masă din trei blăni, două întretăiate şi acoperite cu alta pătrată în mijloc. Fotolii mici, cubice. Pe jos un covor de o singură culoare, cafenie-verzuie, ca şi stofa divanului, ca şi draperiile.

  — Aci ai să-ţi primeşti prietenii. Aci, nu în dormitor, şi surâdea… Un birou mare, fără sertare, că nu eşti profesor. Dosarele diplomatice, te întorci şi le pui în dulapul acesta masiv. Prietenii dumitale vor vrea să stea comod… De aceea divanul lung… N-am pus jilţuri adânci, ci jumătăţi numai, în jurul acestei mese de licheururi, şi arătându-mi dulăpiorul: acolo păstrezi sticlele de băuturi. Raftul acesta, jos, e mai puţin pentru cărţi, mai mult pentru bibelouri. Cubul acesta e lampa de birou… Lângă divan sunt alte două mai mici cu abajur de hârtie pergamentată.

  Ceea ce mă încânta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care luneca privirea… Impresia de confort şi strict necesar, în cel mai real lux. Trecând uşa subţire:

  — Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea multe uşi… Noroc că trei din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus şi aci un divan larg de tot de forma locului şi taburete, cuburile astea, cu aceeaşi pânză ripsată, căci am impresia că nu vei primi vizite solemne şi oficiale, ci vor fi prieteni care vor să stea tolăniţi. Când