îţi vine în birou cineva cu care ai de vorbit mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, ceaşca de ceai, cafea, dar poate sluji şi ca etajeră de cărţi şi bibelouri. Dar ştii că îţi trebuiesc tablouri? O mescioara pătrată, uite, dacă ei fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. Intri şi de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieşire, sau o intrare, căci prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de serviciu. A întregit surâzând: Dar e păcat că şi ieşirea din fund e tot prin gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala.

  Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cât o roată, de rips albastru. Un dulap care abia îmi venea până la piept, dar gros, cu uşi laterale, era între căpătâiul patului şi peretele din fund.

  — Să-ţi încapă hainele bărbăteşti, lateral. La noi, cu rochiile înguste e mai uşor. Deşi pare bloc cu patul, se detaşează însă ca să se poată curăţa uşor. Deasupra e suprafaţa lăcuită, cât o masă de mare, poţi pune lampa, cărţi, bibelouri, orice vrei.

  Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă de metal negru în stânga, aşezată deasupra unei lăzi de arţar lăcuit, lungă şi joasă.

  — Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atârnat seara hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus obiectele pe el.

  Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit, arcuite până în podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.

  În colţul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă competinţă, aparate de gimnastică de cameră, vâsle şi minge de box.

  Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a fost, adăugase numai o etajeră de sticlă şi nichel, în faţa unei oglinzi mari de cristal. Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut şi lung cât peretele, iar în faţa lui o masă lungă…

  — Dacă ai prieteni, ori o aşezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu gustări… Când mănânci singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. Ţi-am pus scaune înalte ţărăneşti, ca formă, dar modernizate. Uşa astălaltă dă în hol, adică e aproape lipită cu uşa biroului, deci când le deschizi pe amândouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul şi sufrageria la dispoziţie, lăsându-ţi odaia de dormit în pace. De aceea i-am pus şi o perdea groasă de stofă… Ştii, uneori e bine să nu ştie camera din stânga ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, fireşte, multe lucruri… Tablouri… Bibelouri… Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, pentru ca locurile să devină confortabile pentru dumneata.

  Treceam ameţit dintr-o cameră într-alta… Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decât extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea… La o masă oficioasă, când eram la legaţia de la Paris, numaidecât după război, se discuta despre epoca noastră… Pe drept cuvânt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întâmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tânăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.

  „O epocă fără stil – spunea el atunci, în 1919 – o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii, a barocului, a rococoului.” „în schimb – a întregit cineva ironic – avem revoluţia în artă: cubismul”, şi toţi au început să râdă. Mi se pare însă, dacă mi-e permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios când desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbâtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci e singura artă care se schimbă de la epocă la epocă, pentru că Shakespeare şi Racine rămân permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat „stilul epocii”, cum se va zice probabil mai târziu, dându-ne semnul deosebitor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tânărul scriitor încă din 1919.

  Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.

  — Domnişoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru inaugurarea locuinţei mele. Şi pe urmă, zăpăcit: Dar mai întâi s-o plătesc.

  A zâmbit.

  — Da, dacă vrei şi asta,… Nota… Este pe birou… Păstreaz-o astă-seară, verific-o… Mâine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin.

  — Da, vineri… Te rog mult însă, domnişoară, să bei cu mine un pahar de vin.

  A aprobat, cu un surâs nedecis, cu o ridicare nedumerită a braţelor. Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la club, să-mi aducă un menu şi câteva sticle de şampanie. Citea peste umăr şi m-a întrerupt.

  — Dar bine, ăsta e un banchet întreg…

  — Un simplu dineu, menu-ul clubului. A privit surâzând, răsfăţat.

  — Ştii ce? E obişnuită şampania pentru inaugurări… Eu însă prefer un vin franţuzesc, cu condiţia să nu fie „Bordeaux”… Eventual un „Hermitage” roşu, sau un „Château-neuf-du-Pape”, Nu?

  Am privit-o, mirat de preferinţele atât de precise şi oarecum savante.