— Un Rocquefort…?

  — E dezgustător…

  O priveam mirat, căci femeile preferă mâncărurile şi mirosurile complicate. A scris singură abia descifrabil.

  — O cutie de compot de caise… „Ştirbey”, căci prăjiturile nu merg cu „Bourgogne”, şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub „Athenee Palace”, inclusiv vinul.

  Acum venea, fireşte, bucuria de a mânca în garsoniera mea, despre care în oraş se vorbea cu anticipaţie, căci anunţasem că mă mut de acasă. Nu avusesem până atunci decât o cameră mobilată, bună când întârziam prea mult în oraş.

  Parcă eram un copil care se juca de-a menajul…

  Şi uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o reţin la masă, a fost, nu ca femeie, cât ca parte integrantă a acestui moment nou pentru mine… Era aşa de potrivită acestui interior aranjat de ea, încât mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă gândeam, mai târziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilând atâtea case, ea nu va mai fi făcut cumva parte integrantă şi pentru alţi beneficiari… Ştim vreodată?

  Culmea era însă altceva… De. Obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzaţia că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, când eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la Şosea, acasă la ea, sau aiurea… Mă plictiseam în mod stupid, râvnind mereu, fără sens, ca să zic aşa, la vrabia de pe gard… Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaidecât de acasă… Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă parte mai interesant decât ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine… Dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinţei.

  Gustarea a fost delicioasă, de-ţi venea să aduni şi firimiturile de pe masă… Are dreptate… Mâncărurile acestea simple sunt mult mai bune.

  — Nu-i aşa? Mi-a spus ea… Dau o impresie de curat şi sănătos… Nu de putred şi amestecat.

  — Nu vă plac… Preferinţele complicate…?

  Şedea cu amândouă coatele pe masă, cu braţele tinere şi rotunde, îmbrăcate în albul atât de delicat al bluzei, cu mâinile subţiri şi lungi, crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeaţa.

  — Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi?

  — Îmi place lumina… Apoi pământul. Cartea. Rochia. Fructele. Zăpada. Tot ce e neprefăcut… net.

  Şi-şi ducea mereu mâna gracilă şi nervoasă ca să-şi aranjeze când buclele, care nu-i cădeau de altfel, când rochia care nu i se părea niciodată decentă. Mai târziu m-am mirat mai puţin, când am văzut ce îngrozitor de complicate sunt însă aceste gusturi simple, deşi, de altfel, tocmai pentru acestea şi pentru alte, neaşteptat de simple, o botezasem ciobăniţă, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament şi dezgustul oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dimpotrivă, epuizarea până la demenţă).

  Vinul îi încălzise obrajii.

  — Luăm cafeaua în birou?

  — Nu, în micul hol…

  Am rugat-o mai târziu să rămâie la mine.

  A zâmbit, privindu-mă cu ochii albaştri, puţin galvanizaţi, cum sta aşa trântită pe perine în colţ, cu mijlocul puţin frânt, cu un picior întins şi cel deasupra îndoit de la genunchi, apărând mulat prin rochie, parcă era la ea acasă – şi gândul acesta mă amuza. Surâdea, mereu, cu ochii vioi strălucitori, în albul uneori verzui şi mat al corneei.

  — Vrei să inaugurezi casa…?

  — Nu… Dar tot eşti aici. Eşti aşa de bine aci… Parcă e un cadru pentru dumneata. A zâmbit iar, îşi rezemase un cot de o pernă de catifea albastră de tot, pătrată, care înfăţişa astfel braţul nervos ca pe o decoraţie rară. Din când în când îşi trăgea rochia taiorului dedesubt, căci i se descoperea genunchiul îndoit.

  — Motivul e serios… Şi lungită acum de-a latul divanului fuma, cu amândouă coatele înapoi, sprijinite nervos şi delicat de spătarul albastru şi molatec, făcut parcă numai din perine scumpe de puf. Dar ştii că la mine acasă am cu totul alt cadru?

  Pe urmă a stat mult pe gânduri; încurajat am revenit.

  — Ai putea să pleci de aci?

  — Vrei să spui de lângă dumneata? Şi-i sclipeau ochii viorii de ironie.

  — Nu, de pe divanul acesta…

  Am venit lângă ea şi am rugat-o – jur – frumos cum n-am rugat nici o altă femeie în viaţa mea.

  — Rămâi aci.

  Gura foarte mobilă în rombul ei inefabil accentua ironia.

  — Nu ai impresia că amorul acesta ia o nuanţă conjugală?

  — Dacă pleci de aci… Plec şi eu… Mă duc la club… Oriunde… Nu ştiu. A tras din ţigară, s-a gândit îndelung, mi-a întâlnit privirea, care ruga cu emoţie, a examinat parcă abajurul de hârtie pergamentată, albăstrie, sprijinit pe vasul sferic siniliu care purta lampa. Pe urmă s-a întors spre mine, s-a ridicat în picioare.

  — Bine, rămân. Dar cât e ceasul? 11? Mă duc pentru o jumătate de. Oră şi mă întorc.

  — Ce mai e şi asta?

  — Nu ştiu; dacă vrei.

  — Pe cuvântul dumitale că te reîntorci?

  Îşi pusese peste bluza-cămăşuţă taiorul care-i strângea talia, iar la gât vulpea.

  — Mă reîntorc.

  — Dă-ţi cuvântul.

  S-a oprit din încheiatul mănuşilor negre care-i veneau peste mâneci, şi-a ridicat privirea viorie, umedă, spre mine.

  — Nu mi-l dau, pentru că e posibil ca jos în stradă să am chef să nu mă mai întorc, dar… Cred