dacă ar fi după mine, aş face ca lumea asta să fie un loc în care să se trăiască mai bine şi că, dacă există într-adevăr exploataţi, trebuie să se pună capăt unui asemenea sistem. Asta era credinţa mea şi de aceea le puneam întrebări. Aveam dreptate?

  — Aveai.

  — Ipocriţii naibii! Nu se gândesc decât la cuvinte pline de emfază cu care să le impresioneze pe fetele proaspăt aterizate în facultate, dar, de fapt, nu-i preocupă decât cum să îşi bage mâinile sub fustele lor. Şi când ajung în anul al patrulea, se tund scurt şi îşi caută de lucru la firme ca Mitsubishi, TBS, IBM sau Banca Fuji. Apoi îşi găsesc soţii bune, care nu l-au citit niciodată pe Marx şi care le toarnă copii frumoşi, cărora le dau nume fanteziste. Deci, cine distruge şi ce anume distruge? Nu le-ar fi ruşine! îmi venea pur şi simplu să plâng, mai cu seamă că şi ceilalţi boboci erau la fel de tâmpiţi. Îmi ziceau cu toţii, râzând, să mă prefac că înţeleg chiar dacă nu înţelegeam nimic. Îmi spuneau în faţă că sunt proastă că nu aprob tot ce mi se vâră pe gât chiar dacă nu pricep nici o iotă. Mai am poveşti în traistă. Eşti dispus să mai asculţi?

  — De ce nu?

  — Într-o bună zi au decis să ţină o întrunire politică prelungită şi s-a stabilit ca fiecare fată să aducă douăzeci de găluşte din orez care să se mănânce seara târziu. Zău că nu glumesc. Şi mai aveau tupeul să vorbească despre discriminare sexuală! Eu, care întotdeauna găseam ceva de obiectat, am decis atunci să nu protestez în nici un fel şi să fac cele douăzeci de găluşte solicitate. În mijloc am pus prune murate şi apoi le-am înfăşurat în foiţe de alge de mare. Şi ce crezi că mi-au spus apoi? S-au plâns că cele pe care le-am făcut eu nu aveau decât prune murate în interior şi nici măcar n-am avut bunul simţ să mai aduc vreun fel de mâncare. Celelalte fete le-au umplut cu felii de somon sau cu icre şi au mai adus şi ruladă de ouă. M-am înfuriat atât de tare, încât n-am fost capabilă să scot o vorbă. Revoluţionari nenorociţi! Îţi dai seama ce preocupări înalte aveau dacă au fost capabili să facă atâta caz pentru nişte găluşte, cu atât mai mult cu cât ştii şi tu că cele umplute cu prune murate sunt considerate de foarte bun gust. Măgarii nu s-au gândit nici o clipă la bieţii copii indieni care mor de foame.

  — Ce s-a întâmplat cu clubul acela? am întrebat-o, râzând.

  — Turbam de furie numai când îi vedeam, aşa că i-am părăsit în luna iunie, spuse Midori. Erau nişte prefăcuţi. Trăiau cu frica-n sân ca nu cumva să descopere cineva că nu ştiu o mulţime de lucruri şi se apucau cu toţii să citească aceleaşi cărţi şi să arunce în jurul lor cu aceleaşi cuvinte sforăitoare, ascultau cântecele lui John Coltrane şi admirau, toţi, cu aceeaşi intensitate, filmele lui Pasolini. Asta se cheamă revoluţie?

  — Nu prea pot să-ţi răspund la întrebare pentru că n-am văzut o revoluţie adevărată cu ochii mei.

  — Dacă asta înseamnă revoluţie, eu n-am nevoie de ea. Probabil că sunt în stare să mă împuşte pentru că am pus prune murate în găluşte şi pe tine să te împuşte pentru că înţelegi subjonctivul.

  — Tot ce se poate.

  — Te rog să mă crezi că ştiu ce vorbesc. Eu sunt un om simplu. Cu revoluţie sau fără revoluţie, clasa muncitoare merge înainte, pentru omul de rând nimic nu se schimbă. Ce înseamnă, de fapt, revoluţie? Schimbări de nume prin posturile mai înalte, dar fanfaronii aceia nu sunt capabili să înţeleagă nici măcar atâta lucru. Ia ascultă, tu ai văzut vreodată un funcţionar de la garda financiară?

  — Niciodată.

  — Eu am văzut de multe ori. Dă năvală în casă, fără să bată la uşă şi vine cu întrebări sau observaţii stupide: „Pentru ce e registrul acesta?”, „Văd că vă merg bine afacerile!”, „Acestea de ce le-aţi trecut pe cheltuieli?”, „Aduceţi, în clipa aceasta, toate chitanţierele!” Auzi şi tu, chitanţierele! Noi stăm speriaţi într-un colţ, iar când se apropie ora cinei, trebuie să-l tratăm cu mâncăruri scumpe, comandate la domiciliu. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că tata şi-a plătit întotdeauna taxele, nu a trişat nici măcar o singură dată. Aşa e el, un tip demodat, dar n-ai cum să-l potoleşti pe funcţionar pentru că el nu face decât să scormonească şi să scormonească. „Venitul e cam mic!” Zău că nu glumesc, Watanabe. Normal că venitul e mic dacă nu avem de unde să mai scoatem! Întotdeauna îmi venea să urlu şi să-l trimit la alţii mai avuţi, la unii care ştiu să facă bani. Crezi că s-ar schimba atitudinea unui individ de la garda financiară dacă ar veni revoluţia?

  — Mă îndoiesc profund.

  — Atunci de ce să cred în revoluţie? Eu nu vreau să cred decât în dragoste.

  — Peace, am zis eu.

  — Peace, zise şi Midori.

  — Totuşi, spune-mi şi mie încotro ne îndreptăm.

  — Spre spital, spuse ea. Tata e internat şi astăzi e rândul meu să am grijă de el.

  — Tatăl tău? am întrebat eu, mirat. Parcă spuneai că-i în Uruguay.

  — Te-am minţit, spuse Midori, senină. Şi-a tot dorit să ajungă în Uruguay, dar n-a reuşit niciodată. N-a apucat să plece nici din Tokyo.

  — Cum se simte?

  — Ca să fiu cinstită, cred că e vorba de zile…

  Am mai făcut câţiva paşi fără să scoatem o vorbă.

  — Suferă de aceeaşi boală pe care a avut-o şi mama. Tumoare la creier. Poţi să crezi? Acum doi ani a murit mama din pricina asta şi acum, tata… exact la fel.

  Fiind duminică, culoarele spitalului universitar erau înţesate de vizitatori, precum şi de pacienţi deplasabili. În aer plutea un