balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane ţinute în cinste. La popasul de la han, oamenii pe care numai hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri, se găsesc prieteni şi fraţi, bucurându-se şi întristându-se la unison. Pentru ei omenia înseamnă a te asocia din tot sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii mulţumirii proprii. În „neagra fântână a trecutului”, ei caută semnificaţii şi pilde, aprobând sau detestând cu toată fiinţa. Întreaga lor filosofie respiră o gravitate fără uscăciune şi o mare linişte în faţa lucrurilor. Prietenia devine o necesitate sufletească. „Iubiţilor prieteni, cuvântează căpitanul de mazili, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea este singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!”

  Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţa cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate. [.]

  Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia, Hanu Ancuţei încântă printr-o artă pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului sadovenian. Epica de o măreţie liniştită şi fascinaţia lirică sunt specifice acestei arte. Cu particularităţile sale naţionale, Hanu Ancuţei este echivalentul românesc al celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer.

  Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura tineretului, 1966, p. 58, 60-61, 62.

  VLAD: Hanu Ancuţei este cartea povestirilor, a „istoriilor” de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii. Căci ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice” pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului. Există o dublă ipostază în situarea celor două elemente ale povestirii: povestitor şi întâmplarea evocată de acesta. Ea constă într-o dublă prezenţă: comentatorul prim -intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocării de acela al timpului prezent (când se povestesc istorisirile) – şi eroul ispitit să recheme dintr-un trecut mai apropiat sau mai neguros întâmplări tragice sau plăcute prin deznodământul lor.

  Situarea în momentul iniţial al ciclului aparţine unui comentator aflat la han, cel care va reţine şi memora fiecare clipă, retrăind apoi gesturi şi cuvinte, sunete şi modulaţii neaşteptate, intervenind cu discreţie în momente de mare încântare. Prezenţa sa ţine mai mult de compoziţie, delimitând sau reluând într-o scriitură lirică motive intonate sau aşteptate. Prezentându-i pe eroi, mărturisindu-şi satisfacţia pentru o veche prietenie, entuziasmându-se pentru „cântecul Mioarei”, chemând timpul odihnei sau al nopţii, reţinând mişcări şi gesturi noi, povestitorul apropie clipa primei povestiri şi apoi a celorlalte frânturi de viaţă. Este începutul pentru încorporarea definitivă în suita melodică a povestirilor. Întâmplările aparţin povestitorilor, chiar dacă uneori intenţia de obiectivare survine mai mult din motive de natură intimă, motive pornite dintr-o naturală discreţie sufletească. Dar ritmul povestirii se înteţeşte şi atunci Gherman uită de începutul vag şi se dezvăluie ca părtaş la cele povestite, după cum Constantin Motoc va căuta să păstreze o convenţională detaşare de cele petrecute, iar Ienache Coropcarul va menţine – ca modalitate insinuantă – rezervele unei disimulări fireşti în condiţiile întâmplării temerare al cărei martor a fost. „Dezaprobarea” sa pentru curajul lui Todiriţă Catană impune ascultătorilor tocmai reversul şi lauda faptelor lui.

  Sunt aşadar modalităţi diverse în aceeaşi polifonie de ritmuri şi modulaţii nuanţate, alerte sau domoale, adunate într-o creaţie unitară, închegată. Unitatea întregului ciclu însă aparţine mai ales alcătuirii şi continuităţilor în naraţiune. Ne aflăm în faţa unei structuri narative definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, şi pentru etapa povestirii, în special. Formula (pentru că în povestire ca şi în vechea epopee structura ritualică vine dintr-un fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie şi una de nopţi) şi dintr-un moment fertil al speciei: literatura prerenascentistă şi renascentistă. [.]

  Există însă şi un alt timp al povestirilor, al continuităţii lor, prin umbra Ancuţei de altădată şi prin cea de acum, într-o perfectă simetrie de gesturi şi atitudini. Povestirile sunt uneori stampe însufleţite prin mişcare şi lumină. Uneori ele fixează, într-o anume tonalitate şi perspectivă spaţială, momentul cel mai intens. Privind cu ochii amintirilor, renasc luminozităţi care fixează crâmpeie dramatice. In lumina răsăritului de soare priveşte parcă spre Gherman capul lui Haralambie, iar din depărtare, „învăluit în lumină şi pulberi”, creşte silueta unui călăreţ.

  Distanţa mijloceşte o apariţie de legendă: aceea a căpitanului Neculai Isac, dar aceeaşi distanţă are acuităţi sonore şi vizuale tulburătoare pentru amintirile eroilor. Apariţia Margăi din apa iazului, în lumina asfinţitului de soare irizând peste baltă, sau umbra ei în noapte reprezintă motive ale unei imagini de cea mai pregnantă plasticitate. E vorba de o viziune uneori dramatică, expresivă şi sugestivă tocmai prin situarea în perspectivă spaţial-coloristică a acestor tablouri magistrale. [.] Mobilitatea şi dinamica întâmplărilor se explică şi prin acea exemplară capacitate a scriitorului (relevată remarcabil de G. Ibrăileanu) de a proiecta siluete, prin sugestivitatea plastică a gestului. Este în această „artă a gestului” o mare concentrare a mişcării în notaţia cea mai precisă, încorporată în spaţiul unei naraţiuni condensate. Situaţii şi mişcări sufleteşti se rezumă prin reprezentarea lor plastică. „împungând într-o parte cu capul”, Ancuţa ascultă cuvântul tare al comisului, iar călăreţul „luneca” spre cei de la han inspirând de pe acum impresia despre o prezenţă deosebită. Sonorităţile râsului Margăi, ori mişcările Ancuţei, gestul ciobanului ce face ca oala aruncată peste flăcări să scoată un ţipăt în întuneric, sunt tot atâtea atitudini şi pătrunzătoare mişcări ale unor prezenţe artistice durabile pentru receptivitatea cititorului.

  Ion VLAD, Treptele povestirii. I. Ascultând istorisiri la Hanu Ancuţei, în voi. Descoperirea operei – comentarii de teorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-130.

  ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în ramă” („Rahmenerzălung”, cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, „roman î tiroir”, cum îi spun francezii) va atinge perfecţiunea, la Sadoveanu, în Hanu Ancuţei. Tehnica aceasta