e foarte veche, mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său Decameron, urmat de emulul său, englezul Chaucer, în Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al său Heptameron. Poate fi aflată în cărţile populare, de felul Sindipei (prelucrată deosebit de cursiv de Sadoveanu însuşi în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul moldovean lasă de asemeni o versiune proprie. Foarte veche, ea este în acelaşi timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie şi în aşa-numitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea transforma povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular-folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann şi Creangă au aplicat-o spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi, în anume chip privite, suita de povestiri din Amintiri, decât nişte povestiri în ramă legate între ele, curgând firesc una dintr-alta? Neculce însuşi nu e străin de acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii străini moderni, agreaţi mult de Sadoveanu, poate fi amintit în acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vânător, traduse româneşte cu mare măiestrie de creatorul Hanului Ancuţei.

  Hanul însuşi devine un fel de personaj al povestirii de cadru. Aşezat la răscruce de drumuri şi de veacuri, el adăposteşte, ca o cetate, pe povestitori şi ascultători, cu toţii iubitori de vin din Ţara-de-Jos, băut din oală nouă de lut roşu, după ritualul lui Dabija-Vodă, evocat de Neculce şi de Eminescu. [.]

  Lirismul sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la han, ca şi întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric nedeterminat. Hanul reprezintă Moldova dintotdeauna, ţară a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârşite ritualic şi cu întâmplări care se succed după date calendaristice. Diferitele Ancuţe care se perindă ca stăpân la han sunt parcă una şi aceeaşi, în ochii generaţiilor de băutori şi povestaşi. Însăşi curgerea melodică a propoziţiei narative, bazată pe succesiuni de imperfecte (aşa-numitul imperfect iterativ), sugerează această imagine: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului. Şi la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi încoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate, împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune.” [.]

  Povestirea care dă sensul întregului ciclu şi către care converg toate celelalte este Negustor lipscan. Moldovenii sunt oameni statornici în toate, trăiesc din săul lor – cum ar zice Creangă – şi se mulţumesc cu roadele pământului strămoşesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile civilizaţiei, şi invenţiile tehnice sunt privite cu suspiciune: „Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi”, mormăieşte cu îndărătnicie şi cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că jupan Dămian Cristişor călătorise cu trenul. Ca cititor în zodii, moş Leonte admite ceasornicele, dar în ruptul capului nu e de acord cu pălăriile la cucoane: „- De ceasornice nu mă mir. Dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac”. Cât priveşte regimul alimentar, moldovenii cei vechi nu înţelegeau „cum nemţii fierb carnea, în loc s-o frigă, cum pot bea bere amară şi cum se lipsesc de sarmale, de borş, de crap la proţap ori de miel pârjolit tâlhăreşte”. [.]

  Povestitorul „genericului” – spre a folosi un termen din limbajul cinematografiei – care e unul din oamenii ce stau mai la o parte, pe proţapurile carălor din umbra hanului, ni-1 prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc păduratec. Tăcut o vreme, afundat în barba-i stufoasă şi „îndeletnicindu-se” mai mult cu oala, călugărul dintr-o dată „a slobozit cuvânt”: „Atunci cu mare dragoste, şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venise de la munte şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt”.

  Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau – zice el – „mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate”, ieşind câteodată cu toporul şi cu cuţitul împotriva dihăniilor, „căci armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm; suntem slujitori cu duhul”. Lucrurile mireneşti, însă, nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul în care se adresează Ancuţei: „îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a doua oară”. Ca multe alte personaje din opera lui Sadoveanu, călugărul are şi el o taină, pe care o dă pe faţă indirect., povestind moartea năpraznică a haiducului Haralambie, ucis chiar de fratele său, din porunca stăpânirii. El era fiul acelui răzvrătit, şi maică-sa îl închinase mănăstirii pentru iertarea păcatelor. [.]

  Orbul e un calic bătrân, un ticălos şi un nemernic (înţelesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicăresc). In tinereţe, făcuse parte dintr-o ceată de hoţi şi de cerşetori, condusă de un oarecare Ierofei, mort, acesta din urmă, „la o petrecere şi la o bătălie, într-o noapte”. Rătăcind multă vreme prin părţile Chiului, bătrânul piccaro se trăgea acum spre locul naşterii sale, sub poalele munţilor Moldovei. „Nemernicul” este însă un Homer autohton şi ştie o mulţime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune şi le cântă pe la adunări ca acestea, în schimbul unui hartan de carne friptă şi a unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nările şi cu urechile alimentele, băutura şi caracterele oamenilor. Datina cere să înceapă cu cântecul mioarei – indiferent de starea de spirit a auditoriului – chemând „viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult”. Melodia Mioriţei cuprinde pe toţi: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine”. Orbul povesteşte apoi întâmplarea lui Duca-vodă, în mazilie, fugind tiptil în Ţara leşească, în mare grabă şi umilinţă. Oprindu-se la o casă şi cerând unei femei o oală