cu lapte, este întâmpinat cu blesteme, cum scrie şi în cronica lui Neculce: „- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni Ie-a mâncat Duca-vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi”. Liţa Salomia, care adusese de mână pe orb, e o babă cu gura pungă şi privirea ascuţită, pidosnică. Se face a se mira de succesul cântăreţului, nu bea vin pentru că suferă de vătămătură, dar nu se dă îndărăt de la rachiu şi plăcinte moi, pe care le molfăie într-un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos şi barba-i încâlcită”, este personificarea tăcerii pietrificate. Bea şi tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubeşte mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui – dragostea dintre feciorul unui mazil şi fata unui boier, întâmplată pe vremea lui Vodă Calimah – nu o poate spune decât cu gura Liţei Salomia. Aici tehnica boccaccescă atinge culmea rafinamentului. Baba povesteşte istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la spus sau are tendinţa de a fi scurt din cale afară: „Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântâna şi pace bună!”, ratifică el relatările povestitoarei în câteva aprobări scoase parcă cu cleştele.

  Personajele-povestitori se realizează, aşadar, prin comportament, prin creaţie, cum ar fi spus Ibrăileanu, ca şi la Creangă. Se cuvine totuşi să observăm o diferenţiere netă întrucât priveşte funcţia stilistică a limbajului – atât al personajelor, cât şi al povestitorului – la Sadoveanu faţă de Creangă. Spre deosebire de eroii Iui Creangă, oamenii lui Sadoveanu – şi cei din Hanu Ancuţei îndeosebi – sunt, fără a le lipsi deloc umorul, mai gravi şi mai ceremonioşi. Aşa este comisul Ioniţă, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Dămian Cristişor, lipscanul, orbul cel sărac, chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însăşi. Excepţie fac, poate, ciobanul cel mânios de pe Rarău şi Zaharia Fântânarul. In timp ce vorbirea lui Creangă – care nu transcrie, copiind, limbajul ţărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă – dă o puternică impresie de viaţă curentă, aceea a lui Sadoveanu ne apare mai curând „stilizată” – cum spunea Tudor Vianu – „la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor”. Aceasta se potriveşte întru totul lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecată a povestitorului humuleştean. Tot atât de popular şi de vechi ca şi Creangă, Sadoveanu este în acelaşi timp mai „modern”. Lirismul său proiectează realitatea în viziune şi, orice s-ar spune, se poate întrezări contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui, situaţi într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o ceaţă de taină, prin găsirea corespondenţelor dintre viaţa umană şi natură. Finalul ultimei povestiri înfăşoară această lume într-un mister poetic şi notaţiile acustice sunt deosebit de sugestive. La ceas târziu, când Cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii, „focul se stingea, oamenii închinau către pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii”. Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuţit şi nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniţă. Liţa Salomia şopteşte: „Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt.” După aceea, baba stupeşte în spuză de trei ori şi-şi face cruce. „îl simţise şi hanul – notează povestitorul – căci se înfiora prelung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii potrivindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile. „

  Ion ROTARU, O istorie a literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 252-258.

  SĂNDULESCU: Prin structura sa temperamentală, Mihail Sadoveanu se defineşte ca un povestitor romantic, mai aproape de folclor şi de Eminescu decât de cronicari şi de Ion Creangă. El are cultul vechimii şi al amintirii, ca şi poetul, timpurile revolute constituind un fel de pământ pierdut al Canaanului şi totodată o magmă care nu încetează să transmită căldura prezentului. Toţi eroii adunaţi la Hanu Ancuţei coboară din vremuri parcă imemoriale şi nu-şi găsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei trăiesc de fapt în retrospectivă, existând mai mult prin ceea ce istorisesc, decât prin acţiuni efective. La Hanul Ancuţei, în jurul focului, se închină doar ulcele noi cu vin vechi. Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest naraţiunea priveşte un moment de anterioritate, uneori foarte îndepărtată. Motivul central, nucleul germinativ este întâmplarea de demult situată într-un trecut pe care curgerea vremii 1-a idealizat, prefăcându-1 în izvor de nostalgii şi de priviri melancolice. [.]

  Eroi ai unui trecut învolburat, călătorii pe la Hanul Ancuţei deţin o experienţă amară, care i-a interiorizat şi i-a determinat să-şi continue existenţa într-o lungă tăcere. Prietenia şi aburul vinului îi dezmorţesc, le dezleagă limbile şi-i ajută să se despovăreze. De aceea, spre deosebire de Creangă, unde ne impresionează scrierea dramatică, limbajul dialogic, la Sadoveanu domină monologul, confesia, pe care le solicită asemenea structuri şi destine umane. Pentru eroii de la Hanul Ancuţei, povestirea este un modus vivendi, o stare obişnuită de a fi („Dar istorisiri ştii să spui?” întreabă cineva. Şi i se răspunde firesc „Ştiu, ca oricare om – de ce să nu ştiu?”); ea reprezintă o necesitate psihologică. Destăinuindu-se, răzăşii, ciobanii, călugării află alinare, dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarităţii cu semenii. Spusa lor conţine o mare gravitate, e grea de lirism, ca a doinei şi baladei, Mioriţa o ascultă cu tremur de lacrimi în ochi, diferenţiindu-se iarăşi de spiritul jovial şi lucid al lui Creangă. În vorbirea personajelor din Hanu Ancuţei răsună mai cu seamă ecouri biblice şi formule ceremonioase, învăluite poetic („Şi cătră toţi ceilalţi mă închin ca la codru verde!”, în timp ce în Amintiri din copilărie înfloreşte la tot pasul vorba de duh. [.]

  La Sadoveanu, povestirea îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie expresă a comunicării, este, cum spuneam, o necesitate psihologică, pe de alta, reprezintă, ca şi cântecul, o delectare, o artă a petrecerii timpului: „Foarte-mi place – zice unul dintre eroi – s-ascult istorisiri şi să spun şi eu câte ştiu din trecutele vremi”.