Ea poartă un mesaj al prieteniei, unindu-i pe călători în jurul mesei şi dându-i prilej fiecăruia, ca în Halima şi Decameronul, să spună o întâmplare cu tâlc ce cheamă pe alta, la nesfârşit, încât cartea rămâne deschisă pe o pagină de noi făgăduinţe: „Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai, sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că-i dator să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.

  Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic şi folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui Creangă. Dacă humuleşteanul cultivă ironia şi vorba de duh, autorul Hanului Ancuţei se impune prin lirismul adesea confesiv şi grav al naraţiunii; dacă primul e jovial şi comunicativ, celălalt e melancolic şi soliloc; dacă Creangă e un regizor de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet.

  Al. SĂNDULESCU Hanu Ancuţei sau arta povestirii, în voi. Citind, recitind. Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 138-143

  MANOLESCU: Ca şi Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancuţei conţine o competiţie şi un ritual al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabulaţie, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci ceea ce în prima clipă pare a ţine de trecutul şi de experienţa fiecărui povestitor se relevă mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-şi aminti; în fond, inventează. E condiţia literaturii populare în întregul ei; dintr-o experienţă colectivă şi anonimă, povestitorii scot poveşti pe care şi le atribuie. E şi condiţia literaturii în general. Poveştile nu transformă numaidecât pe ascultător într-un copil şi 262 nu se poate explica setea noastră de aventură imaginară prin copilăria ce dăinuie în omul adult până la moarte. Funcţia eliberatoare a imaginarului rezidă în altceva, fiind mai profundă şi înglobând şi literatura. Pentru copil, poveştile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intră în poveste ca într-o lume de care-1 despart un timp şi un spaţiu: imaginaţia poveştii este pentru copil însăşi viaţa. Dar pentru noi care ştim că ceea ce ne desparte de Şahrazada, de Şahriar, de calif şi de pescar, nu este nici timpul, nici spaţiul, ci Cartea? Bucuria noastră se deosebeşte de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realităţii. Copilul crede într-un acces posibil la lumea poveştii, de aici emoţia lui; emoţia noastră vine, din contra, din imposibilitatea oricărui alt contact decât pe calea fanteziei. Poveştile stau pentru noi într-o subţire ramă de carte, care le izolează de cea mai extraordinară dintre lumile posibile în cerul lor pur imaginar. Fantasticul oricărui basm implică pentru noi imaginaţia Literaturii, însă când poveştile devin literatură, literatura, ea, devine poveste. Lectura noastră, care a transformat-o pe Şahrazada într-o eroină de carte, a transformat, cu aceeaşi mişcare, cartea în poveste. Acest sens al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancuţei, spre deosebire de povestirile anterioare, şi lui i se datorează noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii mari asemănătoare încă, Sadoveanu creează de fapt aici o altă lume decât în povestirile tinereţii.

  Ni se vorbeşte, în Hanu Ancuţei, despre „o vreme a petrecerilor şi a poveştilor”, într-o toamnă rodnică, în care era „pace în ţară şi între oameni bună învoire”, când taberele de cară nu se mai isprăveau, povestitorii şi ascultătorii se schimbau necontenit, vinul se deşerta în ulcele şi la focuri se frigeau hartane de viţei şi de berbeci. Iată, deci, semne de statornicie socială, în care conflictele de clasă par a se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită. În Decameron, cauza retragerii este ciuma, adică un cataclism; aici, din contra, bunăstarea şi armonia. Pentru călugărul Gherman, învăţat cu asprimea recluziunii monahiceşti, petrecerea de la Han constituie un evident timp de excepţie. Aproape nu este povestitor care să nu laude băutura şi mâncarea, înainte de a continua vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetată seamănă cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul pământului şi-al soarelui”, care face să pară sacre bucatele, apa şi vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se adresează muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci unuia ulterior, al satisfacţiei de pe urma muncii. Este deci un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Călinescu. Oamenii sunt simpli, dar nu de tot săraci: elementari, fără să fie primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul după care se mănâncă şi se bea, în felul preparării şi în categoriile de bucate, amintite mereu, nu din „gourmandise”, ci din voluptatea vederii lor, ca la o expoziţie culinară. Arta preparării este savantă şi pretenţioasă. Carne fiartă nu se pomeneşte, numai friptă. Iar frigerea puiului cunoaşte tot atâtea fineţuri ca aceea a crapului descrisă în împărăţia apelor, pui fript în talger de lut, la cuptor sau în ţiglă. Întâi se gustă vinul nou, apoi se rupe puiul cu mâna şi cu dinţii, la urmă sunt plăcintele cu poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din cofăel sau ulcică, şi gura udă se şterge cu dosul palmei sau cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie să fie neapărat proaspătă. Desigur, când mediul social se schimbă, se schimbă (în povestiri) şi mijloacele şi tabieturile. Dar plăcerea vieţii rămâne aceeaşi, tradusă în mari scene de mâncare şi băutură, unde nu cantitatea în sine impresionează, deşi s-ar zice că personajele nu stau o clipă degeaba, nici pofta neruşinată, graba de a consuma, ci, din contra, sobrietatea, respectul faţă de hrană, împlinirea ritualului. Beţia e blândă, nezgomotoasă, dezlegând limbile, fără să provoace scandaluri. Oamenii „cu chef sunt, la Sadoveanu, la fel de reticenţi ca şi cei care n-au pus băutura pe limbă. Avem neîndoielnic de-a face cu o civilizaţie cu trăsături precise, care se cunoaşte şi se raportează la alte civilizaţii fără timiditate: acestea sunt acceptate ori respinse după felul cum se bea şi se mănâncă. Negustorul Dămian, întors de la Lipsea, e supus unui veritabil interogatoriu pe această temă:

  — Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi