văd apărînd pe cei doi. Întîi intră el pe ușă, mă așteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urît (Tasia spusese: da’ ce, el e urît?), cînd colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urît așa cum sînt proștii, adică atît de inexpresiv încît nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. „O fi sensibil, gîndii cu ironie, te pomenești.”

După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund o surpriză: era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, mai tăcută și mai…

Tăcerea i-o ghicii dintr-odată, îi era așternută pe chip ca o lespede, și nu neapărat pentru că gîndea, ci pentru că, deși era în ea un vid, peste el stăpînea o mască de bronz. Pe lîngă ea, care îndată ce se așeză își duse mîinile la gură și într-adevăr nu scoase un cuvînt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în poșetă, în timp ce această Tamară, dacă gîndea ceva, cred că se gîndea nu cum să-și dea ei însăși moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cît se poate de eficient să și-o ia singuri.

O așezară lîngă mine și i se turnă țuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mîna pe sticlă, îmi turnai și mie și ciocnii cu ea. Îmi aruncă o privire. Avea ochi somnolenți, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, să exprime un dispreț provocator… obrazul tras, pupilele liniștite, dar atît de apropiate de tine cînd te priveau, încît toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau aceste pupile în tine ca niște emisari care raportau atît de rapid ce-au văzut, încît știai și tu ce gîndește: cine e individul de lîngă mine, ce viață duce, ce idioțenii zac în capul lui, și ce deosebire e între el și alți nerozi care populează acest pămînt? Gîndii, ca să-i răspund: „Pot să pun mîna pe tine chiar aici și să-ți mușc fatala, vulgara și ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să faci?” Ea își întoarse capul și clipi lung, acoperindu-și pupilele. „Nu ești în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubești. Este aceea din capul mesei, care se uită la tine cu furculița în mînă…”

Într-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculiță în mînă, pe care o ținea în mod ridicol cu vîrful în sus… Mă pufni rîsul, mă aplecai la urechea vecinei mele și îi șoptii: „Aveți un drac care vă servește?” Ea nu-mi răspunse, ca și cînd nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii: „V-a văzut într-o zi la gîrlă, un drac tînăr și neștiutor, s-a speriat și a fugit și i-a spus lui Scaraoschi: Întunecimea-ta, am văzut la gîrlă un om cu coae în piept… Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la omu-ăla și îl servești trei ani de zile pînă afli că nu e om, ci muiere…” Tamara izbucni în rîs și îndată se aplecă și-mi răspunse: „Credeți că ajung trei ani ca să cunoști o muiere?” Dar ea nu rîdea de sensul acestei întrebări, ci rîdea de naivitatea micului drăcușor, care credea că pe lume nu există decît bărbați. Rîse iar, cu mare poftă, își deschise poșeta, scoase un pachet de țigări și începu să fumeze. În clipa aceea roșcatul scoase un urlet: „Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom’ profesor universitar, care nu ne ține minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand… Îmi dați voie? mugi el. Vă rog să-mi dați voie…”

Și se ridică de la locul lui cu paharul în mînă, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi și care protestă și îl împinse la loc. „Petea, vezi să nu-ți răstorn asta în cap…” „De ce Tasia, strigă Matilda, el vrea să spună ceva, dar trebuie să înțelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să…” „Matilda, hai, în loc să…” strigă Tasia. „Dar Tasia, o întrerupse Matilda cu o insistență aproape țipătoare, ce vezi tu rău că Petea…” „Permiteți, domnilor, strigă Petea, îmi dați voie, Tasia, o apucă el de mînă, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onorează…” „Dar ciocnește odată, dragă, că nu e obligat băiatul să știe că tu ești marele Petea, care ai rămas repetent de două ori la Chișinău, că nu te țineai de carte, știi tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi…” „Tasia, dar așa e el, ce te supără pe tine? strigă Matilda. Tasia, nu te înțeleg… O, Tasia, cum nu poți tu să pricepi că Petea…”

În acest timp Petea ajunsese lîngă mine. N-avea deloc înfățișarea pașnică, și faptul că avea aprobarea aș zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate. Cunoșteam tipul: era dintre cei care după un pahar de țuică își dădeau pe față vanitatea smintită și cereau sau își luau singuri satisfacția jignind fără teamă, la adăpostul bunei-creșteri și rețineri a celorlalți, care în afară de faptul de a se lăsa jigniți de el nu vor reacționa, considerînd scandalul care s-ar naște mai penibil decît insulta. Acești indivizi speculează ceea ce am cîștigat noi în civilizație și discreție și strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decît el și atunci de ce să nu trăim în largul nostru, așa cum sîntem? Probabil că de aceea îi purta Matilda atîta afecțiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar dacă în perfidia lui acest Petea nu voia decît să mă provoace prin cine știe ce gest sau cuvinte disprețuitoare acoperite. În alte împrejurări l-aș fi evitat… „Ascultă, îi spusei, cum te cheamă? Ce e asta,