cineva pricepuse că recompensele dădeau rezultate mai bune decât pedepsele. Dar tot aia era, concluzionase ea, resemnată. Noul comandant era prea indulgent pentru gustul superiorilor lui. Cu siguranță, cineva avea să-i strice socotelile.

Cuvintele ei se dovediră profetice. Vestea că urmau să aibă inspecție se răspândi cu repeziciune în lagăr. În scurt timp, începură curățenia și reparațiile. Până și la baraca Almei veniră tâmplarii și se apucară să cârpească acoperișul fisurat în jurul lucarnei.

– Ce extravaganță! exclamă Zippy, privindu-i uimită. Să înțeleg că de-acum încolo vom avea un acoperiș solid? Să fiu a naibii!

– Trebuie că vine vreun mare mahăr, zise Sofia, ne­împărtășindu-i entuziasmul. Chestiile astea nu se termină niciodată cu bine.

– Mai tacă-ți gura! se burzului Zippy, întorcându-se spre ea. Ne cobești pe toate!

– Nu-i nici o cobeală. Vorbesc din experiență, răspunse calm Sofia. De câte ori vine câte un ștab, au loc selecții masive.

– Aiurea! ripostă Zippy.

Sofia îi aruncă o privire compătimitoare și nu mai zise nimic.

Alma urmărea totul cu un vag sentiment de neliniște și nu putu decât să zâmbească neputincioasă când Miklós încercă să-i alunge temerile.

– O să ne gândim și la asta când va veni momentul. Deocamdată, hai să uităm de toate și să cântăm. E cel mai plăcut mod în care să petreci o după-amiază de duminică.

Gardienii SS erau deosebit de bine dispuși în ziua aceea. Până și tâmplarii primiră permisiunea să coboare de pe acoperiș și să stea turcește pe jos, în fundul barăcii, ca să se delecteze și ei cu puțin Beethoven. Tocmai ei stârniră agitație în toiul sonatei Patetica. Alma se încruntă auzind zarva iscată, căci nu tolera astfel de comportamente printre spectatorii ei, și se știa că întrerupe spectacolul chiar dacă vinovați erau gardienii SS. Miklós însă, care interpreta un solo de pian, nici nu băgă de seamă. Alma se întunecă și mai tare la față când îi văzu pe deținuți că sar în picioare și fac loc unui gardian și unui deținut – sau, mai exact, cuiva care părea a fi deținut –, abia intrați în baracă.

– Von Volkmann! murmură uluit Laks, Kapoul Blo­cului Muzical din lagărul de bărbați.

În ciuda tonului scăzut, deținutul îl auzi și se duse direct la dirijor, ca să-i strângă mâna.

– În carne și oase, maestre! spuse el, vizibil încântat să-l vadă pe Laks și-l apucă emoționat de mână.

Alma privea încremenită scena, cu vioara în mână. Presupusul deținut nu avea mai mult de douăzeci de ani și era atât de chipeș, încât nu-ți puteai lua ochii de la el. Radia precum soarele, cu părul său auriu, care nu era ras, ci tuns de un frizer priceput și scump; cu ochi de nu-mă-uita, pomeți ascuțiți și maxilare puternice, era imaginea vie a arianului pur din afișele de propagandă. Dar cel mai mult o uimea adorația cu care ofițerii SS prezenți îl priveau pe nou-venit. Până și ochii lui Hössler trădau un soi de emoție părintească, bucurându-se parcă să-l aibă din nou acasă pe fiul risipitor.

Tânărul se duse la Hössler, iar acesta se ridică de pe scaun. Își strânseră mâinile călduros.

Cât pe ce să scape vioara din mână, Alma se uită năucită la Laks.

– Fostul nostru pianist, șopti bărbatul, mișcând buzele aproape imperceptibil. Băiatul ștabului de la Berlin. Șefii lagărului tremură de frica lui taică-su. SS Gruppenführer22 von Volkmann e superiorul lor și le poate face viața un calvar dacă nu se poartă frumos cu drăcușorul lui bălai.

– Ți-am zis eu că vine înapoi cât ai clipi, spuse unul dintre muzicieni și își înghionti dirijorul, profitând de agitația membrilor SS. Îmi ești dator cu un pachet.

– Pariul era că se întoarce înainte de Crăciun. E ia­nuarie.

– Afurisitule! Încerci să te fofilezi, deși am câștigat cinstit?

– Nu încerc și n-ai câștigat. E ianuarie, așa că tu-mi datorezi mie un pachet.

– Important e că s-a întors!

– N-am zis niciodată că n-o să se întoarcă. Data con­tează.

Continuară să se ciondănească, dar Alma nu-i mai asculta. Se uita îngrijorată la Miklós. Neștiind ce se petrece, urmărea și el scena, cu o figură mirată și palmele sprijinite pe genunchi.

– Ce prostii ai mai făcut de data asta? întrebă Hössler, bătându-l pe tânăr pe piept. Astea nu-s hainele tale, nu-i așa?

– Ale mele sunt la dezinfectat. Tipul de-acolo a zis că mi le aduce mâine-dimineață, deparazitate, spălate și călcate. De la Kanada mi-au dat puloverul ăsta și un costum.

– Pe măsura ta?

– E foarte bun, Herr Hössler. Nu-ți face griji pentru mine.

Herr Hössler, medită Alma și schimbă o ocheadă cu Zippy.

– Hai, zi, ce prostie ai făcut? insistă Hössler, încheind discuția despre haine.

– Am făcut propagandă antiguvernamentală în zona Berlinului. Manifeste, instigare. Șase luni de muncă silnică, anunță mândru Von Volkmann.

– Muncă silnică pe dracu’, mormăi cineva în spatele Almei.

Se auziră câteva chicoteli înfundate.

– Nu reziști departe de noi, din câte bag seama, zise Hauptsturmführer Kramer, apropiindu-se să dea mâna cu tânărul.

Kramer era unul dintre oamenii cu influență în lagărele de concentrare, pe care Hössler îl invitase într-o duminică la concert și care devenise un mare admirator al orchestrei. Era ofițer de carieră, cu o figură pătrățoasă și brutală, ochi reci, de criminal, umbriți de sprâncenele groase, o gură crispată, care-i batjocorea pe deținuți în fel și chip, și o inexplicabilă pasiune pentru Chopin.

– Nu-i normal? Am tot confortul aici. E un loc excelent. Mult mai sigur decât Berlinul. Aici nu-mi aruncă americanii bombe în cap de câte ori ies pe stradă! încheie Von Volkmann și pufni într-un râs nonșalant.

– Propagandă comunistă? întrebă curios Hössler.

– Pacifistă. Lăsați armele și predați-vă Aliaților, pentru a evita vărsarea inutilă de sânge. Eliberați prizonierii de război și deținuții din lagărele de concentrare și redați-le cetățenia și drepturile. Toți suntem frați…

Hössler îi flutură mâna prin