– Gata, ajunge. Am înțeles ideea. Cele șase luni de muncă silnică încep din momentul ăsta. Uite pianul. Apucă-te de treabă.

Sub privirile speriate ale Almei, Miklós se ridică de pe scaun. Petrecuse destul timp aici și știa cum stau lucrurile. Arienii erau oaspeți bine-veniți; el era doar un simplu evreu neînsemnat. Dar, spre marea lui surprindere, Von Volkmann îl împinse la loc de umeri, în cel mai politicos mod cu putință.

– Nu, nu. Ia loc, Herr…

– Steiberg, spuse Miklós, uitându-se nedumerit la bărbatul mai tânăr.

– Ia loc, Herr Steinberg. Meriți să stai pe acest scaun. Nu sunt în stare să cânt Beethoven oricât m-aș strădui. Dar o să te ajut cu tot ce pot, dacă nu ai nimic împotrivă.

După ce Miklós încuviință rigid din cap – ca și Alma, era încă bulversat de tot ce se întâmplase –, von Volkmann se întoarse spre Hössler, cu un zâmbet larg pe față.

– Se poate să cântăm la patru mâini, Herr Hössler?

Hössler flutură din mână indiferent.

Acestea fiind zise, îl lăsară pe tânăr să se distreze, dar nu dură mult și murmurele ofițerilor se transformară într-o discuție în toată regula.

– Ce facem cu celălalt? întrebă Kramer.

– Îi păstrăm pe amândoi, ce să facem, răspunse Hössler, ridicând din umeri.

Spre ușurarea Almei, Mandl își dădu acordul cu mare entuziasm. Și ea se îndrăgostise de muzica lui Miklós. Iar, după ce pianistul compusese o melodie special pentru ea, drept cadou de Anul Nou, devenise unul dintre favoriții șefei lagărului de femei.

– Nu-i putem păstra pe amândoi, zise Kramer. Vine Eichmann în inspecție. Cum o să-i explici că avem doi pianiști?

– Nu te agita, Herr Kramer! interveni de data asta tânărul. Eu sunt un pianist de doi bani. Știu să cânt doar melodii simple, nu partituri complexe, ca Herr Steinberg aici, de față. Orchestra are mult mai mare nevoie de dumnealui. Repartizați-mă pe mine într-o echipă de lucru. Sunt puternic. Muncesc cât cinci.

Kramer pufni în râs.

– Fiul unui Gruppenführer într-o echipă externă? Tare bine o să-i pice când o să audă una ca asta. Ne trezim că ne trimit să spargem pietre pentru isprava asta.

Von Volkmann se întoarse spre Hössler, dar șeful de lagăr era de neînduplecat.

– Nu te duci în nici o echipă externă. Rămâi în Blocul Muzical, și cu asta, basta!

– Herr Obersturmführer…

Alma își auzi vocea de parcă ar fi fost sub apă, atât de tare îi pulsa sângele în urechi.

– Ce-o să se întâmple cu Miklós?

Să nu-l trimită în echipa externă. Orice, numai să nu ajungă acolo.

Hössler căzu pe gânduri preț de câteva clipe.

– Îl transferăm provizoriu la Kanada, sub supravegherea lui Wunsch. E bine acolo. Poate chiar mai bine decât în Blocul Muzical, spuse ofițerul și-i aruncă un zâmbet liniștitor. Îi prelungim ausweis-ul, ca să poată veni oricând să lucreze cu pianista sau să repete cu dumneata pentru concerte.

Alma răsuflă ușurată. În Kanada, serviciul era ușor. Îi mulțumi politicoasă lui Hössler.

Ofițerii SS plecară primii. Apoi orchestra masculină începu să-și strângă instrumentele. În momentul acela, von Volkmann răbufni pe neașteptate.

– Trebuie să facem ceva! Nu e corect!

– Ce nu-i corect, copile? întrebă Laks cu blândețe.

– Să-l dea la o parte pe Herr Steinberg pentru simplul motiv că este evreu! L-ați auzit cântând Beethoven? Bach? Eu stăteam lângă el. Nici măcar nu se uita pe partitură. A cântat toată piesa cu ochii închiși, din memorie! spuse tânărul, privindu-l pe Miklós cu vă­dită admirație.

Miklós stătea în fața fiului de general SS, alb de ui­mire și profund impresionat, și nu-i venea a crede că băiatul îl numește Herr Steinberg, pe el, un deținut evreu.

– Dumnealui merită să facă parte din orchestră, nu eu! reluă von Volkmann, pe un ton hotărât. Are talent și calitățile necesare. Locul meu e în echipa externă …

– Hai să mergem, echipa externă, îl ironiză Laks, bătându-l prietenește pe umăr. Se dă stingerea în curând. Cred că ai cam uitat cum stau lucrurile pe aici de când te-ai dus la capitală.

– Și-n capitală se dă stingerea, mormăi von Volk­mann printre dinți. Au dat ordin să stingem toate luminile noaptea, fiindcă ne bombardează britanicii și americanii cu o îndârjire nebună. Totul datorită Führerului nostru.

Rosti ultimele cuvinte – un slogan devenit batjocură – cu asemenea ură, încât pe Alma o trecură fiorii.

Ofițerii SS se înșelau amarnic în privința lui. Nu se răzvrătea împotriva tatălui său și nici nu lua mișcarea de Rezistență în glumă; îi detesta sincer, pe ei și sistemul pe care-l reprezentau, dar, mai presus de toate, pe nebunul care îi conducea. Alma simți deodată o profundă stimă, recunoștință și speranță față de acel arian perfect, care alegea să lupte pentru dreptate, fără să se gândească la consecințe.

Laks îi aruncă o privire mâhnită.

– Îmi pare rău să aud asta. Dar n-avem ce face. Hai să mergem.

Tânărul era de neclintit.

– E nedrept că fac asta.

– Viața e nedreaptă.

– Trebuie să luăm atitudine.

– N-avem noi nici un cuvânt de spus. Hai să mergem.

– Nu vreau.

Pe neașteptate, fiul SS Gruppenführerului se întoarse spre ieșirea unde tâmplarii își adunau uneltele, apucă un ciocan, își lipi palma de perete și se apucă să-și lovească degetele. Deținuții încremeniră, cu gurile căscate de groază. Câteva dintre fetele Almei țipa­ră înfricoșate.

Totul se termină cât ai clipi. Von Volkmann se întoarse cu fața la ei și ridică mâna însângerată ca pe un trofeu macabru. Îi șiroiau lacrimile pe obraji – răspunsul corpului la durere –, dar tânărul zâmbea fericit.

– Gata. S-a rezolvat. Acum nu mai pot cânta deloc. Vor trebui să mă trimită la un serviciu de triere, iar Herr Steinberg rămâne aici, unde-i e locul.

– Idiot nechibzuit, murmură Laks, uitându-se îngrozit la mâna mutilată a tânărului, dar glasul lui trăda o tandrețe și o emoție nerostită pe care toți o simțeau,