Îi aduse aminte Almei de modul în care tatăl ei fusese escortat afară din Filarmonica din Viena și de tânărul arian care îl batjocorise atunci. Se uită la acesta din fața ei și la chipul său demn și curajos și îi mulțumi în gând că își păstrase omenia, deși ar fi avut toate motivele să o piardă.

Ofițer de rang superior, la comanda unor unități militare sau polițienești, grad paramilitar în timpul nazismului, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de general-maior

26

Februarie 1944

Zi și noapte, la Birkenau, răsuna bocănitul cioca­nelor. De la administrație, Zippy aducea tot soiul de zvonuri – despre Ungaria care ar fi trecut în tabăra Aliaților, despre un personaj important numit Eichmann (până și ofițerii SS îi rosteau numele cu oarecare teamă) și inspecția în care urma să vină, despre posibilitatea ca Germania să-și invadeze fosta aliată și despre necazurile evreilor maghiari, care cu siguranță aveau să fie găsiți țapi ispășitori și trimiși în lagăr cât de curând.

– Probabil de-asta construiesc a doua rampă, concluzionă Sofia, uitându-se la calea ferată care se apropia tot mai mult de blocul lor.

– Din ce-am auzit de la gardieni, au de gând să aducă aici toți evreii maghiari. Pare-se de-asta ar veni Eichmann ăla – să le dea ordine exacte privind cazarea lor. Cinci sute de mii de oameni. N-am idee unde ar încăpea toți, spuse Zippy gânditoare, uitându-se cu ochi mijiți la deținuți.

Din locul în care se aflau, echipa de constructori semăna cu o colonie de furnicuțe harnice, care se deplasau încolonate și își vedeau de treabă, ca și când nimic altceva nu conta. Gardienii SS cu pelerine negre păreau niște corbi – cu ochii lor ca mărgelele și glasurile croncănite, când își urlau ordinele.

– Uitați-vă la barăcile alea pe care le construiesc aproape de câmp, zise Sofia, arătând din cap spre alt șantier.

Alma, care stătea ușor separată de grup și fuma, numără iute barăcile și clătină sceptic din cap.

– Alea câteva blocuri amărâte? Abia dacă încap cincizeci de mii în ele, în nici un caz o jumătate de milion.

– Presupun că vor ridica mai multe până încep deportările, spuse Sofia, nu foarte convinsă.

Alma mai trase un fum.

– Cu toată bunăvoința din lume, vor adăposti o sută de mii. Cu restul ce fac?

Se întoarse spre fete.

Toate cele trei perechi de ochi se îndreptară instinctiv spre coșul crematoriului. Un gard foarte subțire le despărțea de el. La intrare, alți deținuți construiau un culoar îngust, delimitat de sârmă ghimpată. Alma trasă în aer, cu degetul arătător, distanța de la aceștia până la rampa care urma să fie finalizată în scurt timp. Vru să vorbească – o să-i gazeze pe toți, nu e clar? –, dar se răzgândi când văzu figurile îngrozite ale fetelor.

Pe când mergeau la infirmerie – era marți, ziua de terapie prin muzică –, văzură alte trei echipe care întindeau sârmă ghimpată de la intrările altor trei crematorii. Toate duceau în aceeași direcție – către rampa în construcție.

Comandantul Liebehenschel venea spre ele, cu mâinile la spate și ochii în pământ, de parcă nu voia să vadă ce se petrece. Când Alma și mica trupă se opriră ca să le facă loc, lui și aghiotanților lui, vântul le aduse discuția la urechile ei.

– Nici măcar cinci nu fac față, chiar dacă funcțio­nează zi și noapte. Din primele informații pe care ni le-a transmis Eichmann, vom primi transporturi în fiecare zi. N-ar fi bine să folosim și Căsuța Roșie și Căsuța Albă?

– Problema nu e gazarea. Incinerarea ne…

Alma le făcu semn fetelor să-și continue drumul înainte ca grupul sinistru să treacă de ele. Nu-i mai păsa de protocol. Voia să le cruțe de chinul de a auzi întreaga discuție.

Vestea îl întristă cel mai tare pe Miklós. Alma îl înțelegea foarte bine – nu era deloc plăcut să auzi că țara ta va fi cotropită și călcată în picioare de naziști. Cu toate astea, pianistul reacționă într-un mod neașteptat. În loc să se vaite ori să deplângă soarta conaționalilor săi, Miklós devenea tot mai închis în sine. Venea în continuare la Blocul Muzical, ca să lucreze cu Flora, dar mintea îi era altundeva. Cu un ciot de creion, primit de la Laks după multe rugăminți, nota de zor în carnețelul pe care-l purta asupra lui și nici nu băga de seamă greșelile pe care le făcea Flora. Alma nu știa ce pune la cale, dar bănuia că e ceva de importanță majoră – pentru el, cel puțin. I se păru însă nepoliticos să-l ia la întrebări. La Auschwitz, fiecare își îndura suferința în felul său, iar ea nu avea dreptul să se amestece în universul lui lăuntric.

Când îl trase în camera ei și-l întrebă dacă are nevoie de câteva zile libere, Miklós încuviință imediat, spre mirarea și dezamăgirea ei. De dragul lui însă, își ascunse mâhnirea și îi spuse zâmbitoare să aibă grijă de el. Miklós bâigui ceva, se duse spre ușă, apoi se opri brusc, ca trezit dintr-un vis, se răsuci pe călcâie, traversă încăperea și o sărută pe buze, cu nespusă pasiune. Când îi dădu drumul din brațe, privirea îndurerată din ochii lui îi sfâșie inima Almei.

– Nu mai durează mult, îi promise el în grabă. Aproa­pe am terminat. O să înțelegi în curând!

Îi luă mâna și i-o sărută aproape cu venerație, apoi îi dădu drumul la fel de brusc și ieși. Mult timp după plecarea lui, Alma îi simți încă degetele pe piele.

Următoarele zile se transformară într-un calvar. Alma trebuia să îndure zilele mohorâte și nesfârșite, care deveniseră deodată lipsite de orice speranță. Realitatea sumbră o împresură din nou – pereții barăcii care o sufocau, sârma ghimpată, lagărul. Miklós o protejase de toate acestea cu muzica lui, cu prezența și sărutările lui furișe, dar acum reveniseră