Alma știa că e teafăr și nevătămat. Îi fiecare dimi­neață, un curier de la Blocul Muzical al lui Laks îi aducea bilețele, mâzgălite în grabă, dar intenția conta.

… Mi-e foarte dor de tine, Almschi…

… Corvezile astea inutile îmi răpesc clipele prețioase de care am atâta nevoie. Dar nu-i nimic. Profit de nopți, căci nu-mi trebuie multă odihnă. Doar câteva zile, Almschi…

… Îmi trimiți, te rog, baticul tău prin curier? Am nevoie de ceva de la tine, altminteri simt că-mi pierd mințile de singurătate…

… Te-am visat aseară. Când m-a zgâlțâit Fredy, ca să mă trezească pentru apel, i-am tras o palmă. Îți vine să crezi? Nu s-a supărat, m-a înțeles…

Singură în camera ei, în spatele ușii închise, Alma îi săruta cuvintele așternute pe hârtie și vâra bilețelele în fața de pernă. Apoi stătea trează ore în șir, mângâind scrisorile cu vârfurile degetelor și simțindu-se nespus de iubită, dar totodată cumplit de singură. Știa că Miklós n-ar părăsi-o fără un motiv întemeiat. O fi fost ocupat cu ceva extrem de important, probabil legat de activitățile mișcării de rezistență. Cu câtă mândrie îi povestise că Rezistența din lagăr luase legătura cu celula din Cracovia; cu cât curaj recunoscuse că el le strecura pe ascuns documente muncitorilor polonezi angajați pentru diverse lucrări în lagăr și că gardienii SS nici nu bănuiau că viclenii polonezi adună informații chiar sub nasul lor. Alma înțelegea toate acestea și îi era recunoscătoare că își făcea timp s-o anunțe că e teafăr, dar tot îi simțea absența ca pe un cuțit înfipt în stomac. Pianistul ei dispăruse, iar ea avea senzația că întreaga lume se sfârșise.

Nici să dirijeze nu mai putea. Dimineața, își lua vi­oara și se apuca să cânte ca stăpânită de o obsesie bolnavă, doar-doar ar fi putut retrăi sentimentul de liniște și seninătate pe care i-l dădeau mâinile lui Miklós când îi dirija degetele pe clapele pianului – Închide ochii. Nu mai ești aici. Lagărul nu există. Suntem pe scenă…

Sofia și Zippy o implorau să repete cu ele. Primiseră confirmarea oficială că Eichmann era așteptat lunea viitoare. Eichmann, temutul ofițer SS al cărui țel în viață era să extermine cât mai mulți evrei, din câte reușise Zippy să afle de la administrație.

– S-a tot discutat despre el la schreibstube, anunță ea, vizibil îngrijorată.

Conducătorii lagărului vorbeau despre eficiența lui cu respect și admirație. „Nu oricine e făcut să supravegheze detașamentele de exterminare care împușcă familii cu orele și, la final, să zâmbească satisfăcut“, spuneau ei, minunându-se de tăria lui Eichmann. „Nu oricine ar putea suporta să vadă copilașii cum cad într-o groapă, peste cadavrele mamelor lor, să-și șteargă resturile de creier și sângele de pe haină, iar apoi să mănânce cu poftă împreună cu autoritățile civile locale și să închine paharul în cinstea unei sarcini îndeplinite cu brio.“

Pentru ofițerii SS locali, Eichmann era un model demn de urmat. Pentru populația lagărului, inclusiv pentru Blocul Muzical, era moartea în persoană.

Până și Mandl părea neliniștită când trecea pe la ele, să vadă cum decurg repetițiile.

– Trebuie să cântați cât puteți voi de bine. Pricepeți? Omul ăsta poate să dea orice ordin fără să aibă nevoie de autorizație de mai sus. Nici măcar Herr Kommandant nu poate trece peste decizia lui.

Alma o auzea, dar n-o asculta. Nu-i mai păsa deloc ce-o să creadă acest Eichmann despre ele. Lagărul nu exista. Era pe scenă…

– Te rugăm, Alma!

Trezită din reverie, se uită la intrusa din camera ei. Era Zippy, cu fața brăzdată de lacrimi, fata pe care n-o văzuse niciodată să plângă.

– Haide, te rog. Trebuie să repetăm. Toată orchestra depinde de tine.

Tocmai asta era problema. Alma lăsă jos vioara, cu un zâmbet trist. De ea depindea mereu toată lumea. Prima ei orchestră, familia ei, apoi doar tatăl ei. Mult prea mulți ani trebuise să fie puternică de dragul altcuiva, neputându-se bizui decât pe forțele ei. În sfârșit, apăruse cineva și-i promisese că va împărți povara cu ea, dar acum dispăruse, iar greutatea era mai apăsătoare ca niciodată. Alma își trecu palmele peste față. Nu știa cât o să mai reziste în acest ritm.

Dar le avea pe Zippy și pe celelalte fete, prea tinere ca să le lase să moară, și, prin urmare, trebuia să se urnească și să-și facă datoria, oricât de sătulă ar fi fost.

– Să mergem!

Se ridică fără tragere de inimă și, când să iasă împreună cu Zippy, își zări reflexia în oglindă. De ce nu i-o fi zis nimeni că îi apăruseră atâtea fire albe? Ce se întâmplase cu ținuta ei aristocratică, de care era atât de mândră mama ei? Umeri încovoiați, o femeie bătrână și obosită, de treizeci și șapte de ani.

– Credeți că aveți nevoie de mine, dar nu e așa. Aveți impresia că mă ascund în camera mea și nu aud nimic… Aud totul. Vă descurcați de minune și singure.

Zippy se opri și se uită în ochii ei.

– Avem nevoie de tine. Mereu vom avea, zise ea, pe un ton grav, și Almei i se puse un nod în gât.

În tot acest timp, crezuse că ea le salvează pe ele, dar poate că, de fapt, ele erau cele care o salvau pe ea. Fetele ei. Vrăbiuțele ei. Cea mai frumoasă orchestră din lume.

Fata plângea la gard. Stătea prea aproape de el – Alma auzi zumzetul electric când se duse spre deținuta din lagărul de femei. Capul ras, plin de ulcerații, pielea cenușie, mânjită de praf și lacrimi, o rochie jerpelită, de culoare incertă – imaginea tipică la Birkenau.

Alma îngenunche lângă ea, în zăpadă, și o apucă de mâna scheletică în care ținea o piatră. Ba nu, un cartof.

– Te-a bătut cineva? întrebă Alma, examinând chipul fetei.

Nu se vedeau vânătăi, doar o suferință nemărginită. Expresia ei era un tablou