– Ți-a furat cineva mâncarea? insistă Alma, uitându-se nedumerită la cartof.

Fata sărută leguma, o strânse la piept, hohotind și mai tare, și întinse mâna spre sârma de deasupra umărului ei. Alma o prinse iute de încheietură și o trase pe genunchii ei. Fata era extrem de firavă, numai piele și os – oase sub sacul murdar care-i acoperea trupul, oase lipite de pieptul Almei – un schelet ambulant, care, printr-o minune, încă respira.

O cuprinse deodată rușinea. Sute de oameni mureau aici zilnic, iar ea își plângea inima rănită și își purta suferința precum o eroină melancolică dintr-un ro­man gotic.

– Dacă-mi spui ce-ai pățit, poate reușesc să te ajut, îi sugeră, legănând-o în poală, cum făcea mama ei, când ea era mică.

Alma nu-și îngăduia asemenea duioșie cu fetele din orchestră – dinadins, ca să nu le răsfețe cu tandrețea, căci tandrețea era foarte periculoasă în această fabrică a morții. La Auschwitz, tandrețea era fatală. Doar cei duri supraviețuiau și, mai presus de orice, Alma își dorea ca fetele ei să scape cu viață. Dar fata aceasta era deja zdrobită; sigur era, din momentul ce gardul electric îi părea singura salvare de la tragedia prin care trecea – sau în fața căreia ceda. Era firesc să o strângă în brațe, ca să simtă căldură pentru ultima oară.

– Nu mai e nimic de făcut, murmură fata, cu voce stinsă, plină de cenușă și suspine. A murit.

Cuvintele ei se împlântară ca un cuțit în inima Almei. Simți cum se albește la față. Evident că fata se referea la altcineva, la cineva necunoscut și anonim, dar totuși… Se lăsă o liniște apăsătoare. Alma își auzea propria respirație.

– Cine-a murit? întrebă în șoaptă.

– Tadek. Soțul meu. Vezi asta?

Fata apropie cartoful de fața Almei. Mirosea a pământ, cu un vag iz de mucegai – un miros de cimitir, care-o făcu pe Alma să tresară.

– În fiecare dimineață îmi arunca unul peste gard. Un cartof și un bilețel legat cu sfoară de el. Îmi scria doar câteva cuvinte – fruntea sus, iubita mea, ne vom revedea în curând, războiul se va sfârși în scurt timp –, dar era suficient. Suficient cât să știu că e în viață… Dar azi a venit colegul lui de echipă. A venit la gard, mi-a aruncat cartoful și a plecat, ștergându-și lacrimile, povesti fata, cu buze palide și tremurânde. Așa mi-am dat seama.

Scoase un geamăt. Clătină din cap și-i aruncă Almei un zâmbet stins, în semn de recunoștință.

– N-ai cum să mă ajuți, dar îți mulțumesc că m-ai ascultat, adăugă și puse resemnată cartoful în palma Almei.

Alma se ridică șovăitor în picioare, îi aruncă fetei o ultimă privire, dar aceasta pornise deja spre gard.

De data asta, Alma n-o opri, ci doar iuți pasul spre baraca ei, până când mersul se transformă în alergare și alergarea în goană și simți că i se taie răsuflarea.

A murit.

A murit…

Intră în baracă și nu-și scoase paltonul. Luă vioara și se apucă să cânte cât putea de tare, doar să acopere cuvintele care-i răsunau în cap.

Bătu cineva la ușă. Alma deschise, și timpul parcă se opri în loc. În fața ei stătea Miklós, sleit de parcă nu dormise de câteva săptămâni, pământiu la față și foarte slab, dar ochii îi străluceau mai intens ca niciodată.

– Am terminat, zise el, în loc de salut, și-i întinse un teanc gros de hârtii.

Alma se uită la ele nedumerită. Era o partitură scrisă de mână, intitulată Für Alma.

– Ce-i asta?

– O sonată. Pentru tine. Beethoven a compus una pentru Elise, eu am compus una pentru Alma. Sper să fie demnă de numele tău.

Alma îl privea amuțită. Îi tremurau foile în mână. Citi prima pagină, auzi muzica în minte, și-l imagină pe el cum i-o cântă…

– Știu ce se petrece. Vor omorî toți ungurii, zise Miklós pe un ton calm.

– Nu, doar pe nou-veniți! Tu ești un prizonier esen­țial. Ești sub protecția lui Hössler. N-o să se atingă de tine.

Nici Alma nu știa foarte bine pe cine încearcă să convingă, pe ea ori pe Miklós. Știa doar că inima îi bate dureros de tare, de groaza realității pe care nu voia s-o accepte, nici măcar în sinea ei, și că încăperea îi părea un sicriu închis, fără aer.

Miklós se uită la ea cu un zâmbet mâhnit.

– O să omoare toți ungurii, repetă el, resemnat. Și eu sunt ungur. Hitler n-o să-l ierte pe amiralul Horthy că l-a trădat și a negociat un armistițiu cu Aliații. Unde mai pui că l-a trădat public. Colegii mei din echipa de servire au auzit la radioul improvizat pe care-l folosesc ca să mai afle cum decurg ostilitățile cum că ungurii vor să schimbe tabăra. E subiectul principal la BBC. Cineva trebuie să plătească pentru o asemenea trădare. Gardienii vorbesc deja că se pregătește un Aktion împotriva evreilor unguri, dar, deocamdată, biroul de la Berlin, în frunte cu mizerabilul de Himmler, se va mulțumi să-i lichideze pe cei deja aflați aici, adică pe cei din Lagărul de Familie.

Îi cuprinse fața în palme și o privi cu nespusă tan­drețe.

– Frumoasa și curajoasa mea Alma. Sper să mă ierți că te-am abandonat o săptămână întreagă, dar am vrut să fiu sigur că termin sonata înainte să ne ia pe sus. În felul ăsta, o să ai ceva de la mine, ceva care să-ți aducă aminte de mine. Acum pot muri fericit și împăcat. Ți-am cedat și drepturile de autor; găsești semnătura pe ultima pagină. Când scapi de-aici, o să fii proprietara de drept. Poți să o revinzi, ca să ai niște bani din care să te întreții o perioadă. Am notat și adresele câtorva prieteni și colegi unguri – o cumpără ei, dacă vei dori să o vinzi. Toți sunt arieni, așa că nu-ți face griji. O să-i găsești în viață când ieși de-aici.

– Ești nebun, zise Alma