Își dădea seama că țipă, dar nu se putea controla. O copleșiră toate odată – deznădejdea și spaima mistuitoare, animalică, la gândul unei lumi în care Miklós Steinberg, pianist și compozitor, bărbatul pe care-l iubea atât de mult încât și-ar fi dat viața pentru el, nu mai exista.

– Ia-o înapoi! N-o vreau! Mi-ai dat testamentul tău! Nu-l vreau. E semn rău! O să ne porți ghinion tuturor! Ia-o înapoi și să nu mi-o mai arăți niciodată!

– Fii înțeleaptă, Alma.

Ea se zbătea în brațele lui, dar, cu cât se smucea mai aprig, cu atât el o strângea mai tare la piept, cu buzele palide lipite de capul ei, mângâindu-i părul și umerii zguduiți de suspine.

– Tu nu crezi în ghinion, Almschi.

– Am început să cred de când sunt aici. Cum și tu ai început să crezi în Dumnezeu.

– Glumeam. Tot ateu sunt. Dar cred în avocați, iar ei îmi cunosc semnătura…

– Gata, Miklós… Dacă ai o fărâmă de milă, nu mai vorbi despre asta.

– Bine, nu mai vorbesc. Mă duc să ți-o cânt. Așa îți convine?

Până să-l oprească ea, Miklós se duse la pian, se prefăcu că-și ridică pulpanele fracului invizibil, îi făcu Almei cu ochiul – nu dispera, dragostea mea, să ne bucurăm de ziua de azi – și începu să cânte.

Alma îl asculta cu răsuflarea tăiată și avea senzația că nu auzise nicicând ceva mai frumos decât această sonată. Era compusă în iad, scrisă de o mână chinu­ită și o minte flămândă, și totuși, ce melodie nostalgică și duioasă, ce ton zguduitor de emoționant! În clipa aceea, îl înțelese perfect. Strânse paginile la piept, căci îi înțelegea motivul și-l respecta că luase acea decizie în numele amândurora. Era conștient că, dacă avea să moară, lacrimile nu vor fi de nici un folos. Banii, pe de altă parte, ar fi ajutat-o să supraviețuiască, iar asta era tot ce-l interesa – supraviețuirea și fericirea ei. Alma își dădu seama, că, dacă rolurile ar fi fost inversate, și ea ar fi făcut la fel pentru el, și un zâmbet firav i se înfiripă pe buze.

– Ce partitură frumoasă!

Alma se întoarse prima la auzul vocii necunoscute. Fetele din orchestră se adunaseră în jurul pianului, fermecate de melodia lui Miklós. Acum fugiră toate la locurile lor, surprinse de venirea Lagerführerinei Mandl, însoțită de Obersturmführer Hössler, doctorul Mengele, Hauptsturmführer Kramer și un ofițer șters care stătea în fața lor, cu mănușile de piele în mână.

– N-am mai auzit-o, continuă bărbatul, cu glas blând și același accent ca al lui Mandl.

Dacă n-ar fi fost uniforma și epoleții care indicau un grad înalt, Almei nici nu i-ar fi trecut prin minte că e ofițer SS. Zvelt și mic de statură, cu nas coroiat și ochelari, aducea mai degrabă cu avocatul evreu tipic pe care săptămânalul Der Stürmer îl ironiza frecvent în articolele sale.

– Cine-a compus-o?

– Eu, Herr Obersturmbannführer, răspunse Miklós.

– Cum te cheamă?

– Miklós Steinberg, Herr Obersturmbannführer.

– Ești compozitor?

– Mai mult pianist. Am compus doar câteva partituri.

– Cum se numește?

– Pentru Alma.

– Cine-i Alma?

– Răposata mea soție, minți Miklós, fără să clipească.

Lângă nou-venit, Mandl păru să răsufle ușurată.

– Herr Obersturmbannführer, dacă-mi permiteți, orchestra feminină a pregătit ceva special pentru vizita dumneavoastră, zise ea, pe un ton reverențios, și-i făcu semn uneia dintre fete să aducă un scaun pentru distinsul oaspete, deși acesta nu părea dornic să ia loc.

Oare bărbatul acela, avocatul evreu, era temutul Eichmann, sosit mai devreme decât era așteptat? Almei nu-i venea să creadă când ridică bagheta de dirijor. La recomandarea lui Mandl, se chinuiseră să pregătească o partitură de Wagner, cu ocazia vizitei lui Herr Obersturmbannführer, o operă pompoasă și tipic germană, care-i zgâria Almei urechile cu fastul ei milităresc, dar pe care știa că membrii SS o consideră un soi de imn național.

Eichmann, dacă el era, ascultă câteva minute, apoi încuviință din cap și-i făcu semn să se oprească.

– Mulțumesc. E suficient.

Acestea fiind zise, plecă și, odată cu el, toți mai-marii lagărului. Peste Blocul Muzical, se lăsă o tăcere mormântală.

– Nu i-a plăcut, concluzionă Sofia, în momentul în care tăcerea deveni de nesuportat. Nu i-a plăcut deloc. S-a zis cu noi.

Toată ziua nu reușiră să mai iasă din starea aceea de năuceală, abia schimbând câteva vorbe în așteptarea condamnării la moarte.

Încă șocată și prea epuizată psihic să rostească discursuri de încurajare pe care oricum nimeni nu le-ar fi crezut, Alma stătea printre fetele ei, nemișcată, cu privirea pierdută, stăpânită de o stranie mulțumire la gândul că vor muri împreună – Lagărul de Familie și Blocul ei Muzical.

Singurul senin era Miklós. Stătea gânditor într-un colț și-și trecea degetele peste clapele pianului – un om care-și pusese toate treburile în ordine și de-acum putea muri împăcat. Melodia răscolitoare pe care-o cânta se preta de minune la această ocazie. Era un cântec straniu și tenebros, dar neașteptat de liniștitor. Ieșit de sub degetele lui albe ca marmura, cântecul morții nu părea să mai sperie. Frumusețea întunecată a liniștii lui eterne coborâse peste ele, se așternuse deasupra blocului precum un nor și le dăruise câteva clipe de mult așteptată alinare. Miklós le cânta marșul lor funerar, iar Alma îi era profund recunoscătoare. Doar el putea transforma spaima masacrului ce avea să urmeze în ceva atât de frumos.

La lăsarea serii, Mandl intră în baracă. Radia de fericire.

– Blocul vostru a primit o permisie de o zi. O zi în care să mergeți pe câmpul din afara lagărului. Ober­sturm­bannführer Eichmann a considerat că vi se cuvine o răsplată pentru spectacolul vostru.

– Dar abia dacă ne-a auzit, zise Alma, încă năucită de veste.

Mandl arătă spre Miklós, cu un rânjet sugestiv – dar l-a auzit pe el – și ieși.

Toate fetele se năpustiră asupra lui Miklós, îmbrăți­șându-l și pupându-l, cuprinse de o frenezie fără