margini. Pianistul, însă, avea ochi doar pentru Alma. Zâmbea stânjenit și o privea cu asemenea dragoste și devotament, încât Alma se simți din nou împăcată. Îl avea aici, lângă ea, și totul era așa cum trebuia să fie.

27

Martie 1944

Din cauza vremii, trebuiră să tot amâne „permisia“ ce le fusese făgăduită. Ninsese din abundență toată săptămâna, dar, în prima săptămână din martie, soarele ieși, în sfârșit, dintre nori și începu să nimicească pozițiile inamice, cu aceeași îndârjire precum cea a sovieticilor pe Frontul de Est. În scurt timp, nămeții până la genunchi dispărură. Firele de iarbă scoteau capul din pământul noroios și umed, verzi și mai puternice ca niciodată. Cu toate că era o infracțiune care se pedepsea aspru, deținuții nesocoteau regulile când plecau la muncă și culegeau păpădii, doar ca să se uite la ele uimiți – mai existau flori pe lumea asta? – fără să le pese de loviturile de baston pe care le încasau de la Kapo.

La ușa Blocului Muzical, stătea un gardian SS; lângă el, Miklós și von Volkmann rânjeau cu gura până la urechi.

– Îmbrăcați-vă și alinierea în fața barăcii, pentru apel, le ordonă gardianul. Zi de permisie. Ordin de la administrație.

Înainte să plece, încă surprinși de norocul care dăduse peste ei, veni comandoul de la bucătărie, cu un cazan cu cafea – deși acea fiertură scârboasă era impropriu numită cafea – și le împărți fetelor din orchestră porții duble, nu doar rația obișnuită.

– Porție dublă? Cine vă iubește așa mult? întrebară deținuții de la bucătărie.

– Cineva pe nume Eichmann, răspunse Alma și duse cana la gură, cu o mână cam tremurândă, vrând parcă să-și alunge de pe buze gustul amar al acelui nume.

Ofițerul SS plecase de mult, dar în urma lui rămăsese o amenințare invizibilă. Încă plutea în aer, alături de bocănelile ciocanelor dinspre locul în care se construia rampa.

Acum, deținuții din Sonderkommando săpau ceva și pe câmpul din apropierea celor două foste camere de gazare – Alma îi vedea de câte ori o vizita pe Kitty în Kanada.

– Sper că nu sunt tot gropi comune, zise Alma, uitându-se mirată la Kitty.

Ofițerii SS își învățaseră cu siguranță lecția după dezastrul cu fostele gropi comune pe care trebuiseră să le golească. Dar până și guraliva de Kitty se abținea să-și dea cu părerea referitor la acele gropi. În scurt timp, ca pentru a pune capăt acelei curiozități bolnave, gardienii SS ridicară niște panouri înalte, care mascau Sonderkommandoul și activitățile lor macabre.

Vedeți-vă de treabă, doamnelor și domnilor. Nu-i nimic interesant aici, cum ar fi zis Hössler, mieros. Alma știa prea bine cum se terminau promisiunile lui.

În acea zi frumoasă de primăvară, Alma se abținea cu greu să nu contemple priveliștea. Numărate și aliniate în obișnuitele rânduri de câte cinci, fetele din orchestră mărșăluiau pe principala Lagerstraße, însoțite doar de Kapoul lor și de un gardian SS. La început, nimeni nu le dădu atenție, dar, pe măsură ce se apropiau de porți, numeroase deținute se adunară la gardul electric, oprindu-se la doar câțiva centimetri de el. Cu capetele rase și palide ca niște fantome în rochiile lor zdrențuite, femeile priveau uluite trupa cu baticuri de culoarea lavandei.

Nimeni nu mergea vreodată la plimbare în afara lagărului. Era ceva inimaginabil la Auschwitz. Cu toate astea, orchestra ieșea pe porți pentru câteva ore de libertate, și, deodată, deținutele rămase în urmă izbucniră în urale, fluturând pumnii descărnați în aer. Probabil că era un efort epuizant, dar aclamau toate, căci, în sfârșit, ieșea cineva de acolo, așa că era totuși cu putință. Câmpul din spatele sârmei ghimpate, iarba, vacile, fermierii, casele, orașele și țările; planeta se învârtea încă, iar ele nu erau închise pe veci în acest purgatoriu, pentru păcate pe care nici nu știau că le săvârșiseră până nu veniseră naziștii și le citiseră lista unor crime inexistente.

– Țineți-vă pliscurile, hoituri ambulante! zbieră plictisit gardianul SS la deținute, dar, când acestea nu se potoliră, nu trase obișnuitul foc de avertisment în aer.

Soarele îi încălzea obrajii, iar arma îi atârna prea confortabil pe umăr ca să-și bată capul cu astfel de lucruri.

Văzând că solul nu era prășit încă, gardianul îl luă la întrebări pe un fermier din zonă.

– E prea de timpuriu, Herr Kommandant.

Pentru oamenii aceștia, probabil că orice gardian SS era Herr Kommandant. Gardianul în cauză nu păru deloc deranjat de avansarea în grad.

Judecând după accent, fermierul era neamț din Saxonia. Toți polonezii din zonă fuseseră strămutați, dar nimeni nu știa unde. Din spusele unora, ar fi ajuns chiar la Auschwitz.

– Primăvara ne joacă feste, continuă fermierul, făcând un gest larg din mână. Pun rămășag că peste o săptămână o să avem iar zăpadă. Doar un nerod și-ar închipui că nu se mai schimbă vremea. Vine iarna, iar mugurii și florile nici n-o să știe ce i-a lovit. O să-i îngroape pe toți. O să vedeți, Herr Kommandant.

– Te cred, zise gardianul, rânjind.

Alma stătea nemișcată alături de el. Da, o să-i îngroape pe toți. Totu-i o festă…

Se așezară în locul indicat de gardian – pe un petic de iarbă proaspăt ițită din pământ – o anomalie meteorologică, mai mult ca sigur. Fermierul avea dreptate; nu era o primăvară tipică pentru Polonia. O anomalie, exact ca ele, prizoniere în lagăr, tolănite la soare – un pâlc de floarea-soarelui scăldându-se în lumina lui, prefăcându-se că nu le pasă ce aduce ziua de mâine.

În scurt timp, își făcu apariția și soția fermierului, cu un coș în mână, pe care-l așeză înaintea gardianului. Bărbatul protestă alene, dar, până la urmă, îl acceptă și chiar îi întinse Almei un cârnat afumat și o pâine de casă. De sub ștergar, se zărea gâtul unei sticle; dându-și seama că gardianul stă cu ochii pe ea, Alma întoarse repede capul și se făcu că n-o vede.

Pâinea era încă aburindă și mirosea dumnezeiește. Nu se compara cu