cea pe care o mâncau de obicei. Aceasta era pâine adevărată, plămădită de mâinile femeii și coaptă până când prinsese o crustă aurie. Cât de minunat se rupea în mâinile Almei atunci când o împărți fetelor. O mestecau înadins fără grabă, cu ochii închiși, savurându-i gustul delicios și intens. Ca niște gentilomi desăvârșiți, Miklós și von Volkmann refuzară porțiile lor.

Trecuse cel puțin o oră. Gardianul isprăvise sticla și sforăia domol, cu mâinile sub cap. Pușca stătea lângă el; în lumina orbitoare a soarelui, își pierduse aspectul amenințător și părea mai degrabă un obiect de recuzită, la fel ca și gardianul SS. Alma îl privea și se gândea cât de discordant e în acest peisaj de smarald, unde armele și uniformele nu-și aveau locul. În curând, natura își va reintra în drepturi – prin mijloace pașnice, care aveau întotdeauna câștig de cauză în fața armelor, bombelor și artileriei grele. Nemții zguduiau pământul cu proiectilele lor; striveau păpădiile sub bocancii lor cu ținte, dar, cu toate astea, în fiecare primăvară, fără ex­cepție, iarba mijea din pământul otrăvit cu praf de pușcă, iar florile răsăreau printre oasele morților.

Aceasta era ordinea universului pe care gardianul acela SS n-o putea înțelege. Frumusețea era indestructibilă. Era și va fi mereu cea mai puternică forță de pe pământ. În timp ce el moțăia fără griji, buruienile și păpădiile se împleteau pe trupul lui, i-l înghițeau deja pe jumătate, iar Alma își dădu brusc seama cât de pieritor și de vulnerabil e, de fapt, gardianul.

– Sfârșitul e aproape, îi șopti Miklós la ureche, parcă citindu-i gândurile.

Stătea cu picioarele întinse pe lângă ale ei și o trase mai aproape, cu spatele rezemat de pieptul lui.

– Sfârșitul lor.

Se uitau amândoi la gardianul adormit din fața lor ca la o relicvă a trecutului. Era doar o speranță, desigur, dar atât le mai rămăsese.

– E deja mort, doar că-i prea tâmp ca să-și dea seama. Toți sunt morți.

– Dar noi?

– Ce-i cu noi? Noi o să trăim veșnic. Prin muzică. De câte ori cineva o să asculte unul dintre concertele tale de vioară, o să renaști. De câte ori vor difuza la radio concertele mele de pian, voi reînvia. Noi am creat ceva ce nu poate fi ucis, Almschi. Ei însă vor pieri cu toții și vor dispărea cu desăvârșire de pe fața pământului.

– Tot mai crezi că o să ieșim de-aici?

– Am ieșit deja, chicoti el, cu buzele în părul ei.

– Știi la ce mă refer.

Miklós nu răspunse imediat. Abia când o simți că se crispează la pieptul lui, o sărută tandru pe umăr și rosti cuvintele pe care nu le credea, dar pe care Alma trebuia neapărat să le audă:

– Bineînțeles că o să ieșim. Pe urmă, plecăm în turneu prin Europa, doar cu o valiză.

– Și cu vioara mea.

– Și cu vioara ta. Din primii bani pe care-i primim, îți cumpăr un Stradivarius.

– Cam câți bani îți imaginezi tu că o să câștigăm? întrebă Alma, cu o privire ironică.

– Milioane. Vom fi o curiozitate, crede-mă. Muzi­cienii de la Auschwitz. Când te întorci dintr-un loc ca ăsta, e ca și cum te-ai întoarce din iad. O să fim bogați și foarte celebri. O să vezi tu.

– Minunat.

Alma nu-l contrazise, ci doar zâmbi și se cuibări la pieptul lui. Miklós fabula, dar avea geniu. Alma îl credea ori de câte ori îi povestea scenariile lui imposibile.

În clipa aceea, se apropie de ei von Volkmann, fe­rindu-și ochii de soare, cu mâna încă în ghips. Prinsese deja roșeață în obraji și pe nas de la soare. Probabil se plictisea de moarte după atâta inactivitate, căci nu făcea altceva decât să piardă vremea pe la Blocul Muzical al lui Laks și, din când în când, mergea pe la diversele servicii privilegiate, așa că ofițerii SS îl trimiseseră la plimbare împreună cu fetele Almei, în speranța că va pomeni acest lucru într-una dintre scrisorile adresate influentului său tată.

– Vă deranjez?

– Nicidecum, răspunseră amândoi.

Von Volkmann observă asta și surâse cu subînțeles.

– Care-i planul, copii? întrebă, arătând din capul său blond către gardianul adormit. Îi facem felul și fugim la armata sovietică? Am auzit că nu e prea departe. Mai au puțin și ajung la Lublin. Avem și varianta să mergem la Armia Krajowa, dacă nu vă plac bolșevicii.

Râse înainte ca cei doi să găsească o replică potrivită.

– Glumesc! Dar sunt convins că nu m-ar executa nici dacă aș face așa ceva.

Se mai uită o dată la bărbatul adormit, măsurând distanța care-l despărțea de armă.

– Aproape că mă bate gândul să verific dacă teoria mea se confirmă.

– Grozavă idee. Ție îți trag o muștruluială, nouă, un glonț în cap, zise Miklós.

– Sunt oameni care au reușit să fugă de-aici.

– Știm, replică Miklós sec, cu o figură impenetrabilă.

Rezistența din lagăr avusese mare noroc în ultima vreme: evadatul nu fusese prins și, pe deasupra, scăpaseră nepedepsiți după crima comisă în ajunul Crăciunului. Kapoul echipei de servire dăduse buzna în infirmerie, cu mare zarvă, urlând că bietul Herr Rottenführer s-a înecat cu afurisitul ăla de coniac franțuzesc, din care el l-a avertizat să nu bea prea mult, și că trebuie să vină doctorul numaidecât. Și alte minciuni la fel de convingătoare. Alma își amintea perfect expresia încântată de pe chipul lui Miklós când i-a povestit cum au decurs lucrurile: „Nu-mi vine să cred că nu ne-au interogat mai deloc când au venit la popotă! Mengele nici n-a vrut să pună mâna pe cadavru, darămite să-i facă autopsia. A zis că e un bețivan ordinar, care-și merită soarta. După care a semnat raportul în care scria că a fost moarte accidentală și-a plecat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat“.

Poate că norocul le surâdea, într-adevăr. Ori poate că membrii Rezistenței deveniseră mai pricepuți și, prin urmare, mai periculoși în acțiunile lor.