class="_TEXT-BAZA-BUZZ-NOU">– Au dat planurile detaliate ale lagărului coman­danților armatelor aliate, reluă von Volkmann, vizibil impresionat. De la tata am aflat asta, cu câteva zile înainte să fiu arestat. Erau negri de supărare cu toții! A fost vâlvă mare la departamentul tatei când au auzit vestea. Reichsführer Himmler i-a convocat pe toți la o ședință urgentă și i-a făcut cu ou și cu oțet că au lăsat să scape asemenea informații compromițătoare de la Auschwitz. Acum Aliații le cunosc planurile…

– Mare pricopseală pentru noi! interveni Sofia.

Von Volkmann tăcu. Părea supărat.

– Ai dreptate. Prioritatea Aliaților e să câștige războiul. Nu să ne salveze pe noi.

– De ce te-ai întors aici?

Miklós puse întrebarea care îi frământa probabil pe toți cei care știau din ce familie se trage von Volkmann.

În prima clipă, fiul generalului SS nu răspunse. Apoi se uită la Miklós cu ochii lui albaștri și rosti brusc, cu voce răspicată, în care se simțea atât disperarea, cât și dezgustul:

– Pentru că aici mă simt liber, iar acasă nu.

Miklós plecă privirea, regretând că îl întrebase. Alma îl compătimea de asemenea pe bietul tânăr; era trist să te simți mai bine în lagăr, înconjurat de atâtea orori, decât în sânul familiei.

Soarele cobora spre apus. Gardianul se trezi din somn chiar înainte să apară soția fermierului, cu încă un coș plin cu bunătăți. De data asta, le oferi deți­nutelor și mai multă mâncare. Se puseră cu toții pe mâncat, pălăvrăgind veseli, și nici nu auziră mașina care opri pe marginea drumului, nu departe de grupul lor.

Gardianul ascunse numaidecât sticla cu băutură, sări în picioare și luă poziție de drepți. Instinctiv, fetele Almei lăsară și ele mâncarea și se ridicară de jos.

La marginea câmpului, în fața unui Mercedes negru, stătea un ofițer înalt și-i urmărea în tăcere. Îl salută scurt pe gardian cu o fluturare a mâinii și se duse spre locul în care stăteau Alma, Miklós și von Volkmann. Spre spaima Almei, acesta din urmă scoase un mârâ­it iritat. Ofițerul pufni disprețuitor, ca și cum s-ar fi așteptat la această reacție, își trase mănușile, deget cu deget, apoi chipiul cu craniul și oasele încrucișate deasupra cozorocului.

Alma se uita înmărmurită la chipul lui. Semăna leit cu von Volkmann.

– Herr Sturmbannführer23, îl întâmpină von Volk­mann, pe un ton batjocoritor. Cum de ne faceți această onoare îndoielnică?

– Încă te crezi nostim?

– Îmi permit să am limba ascuțită. Spre deosebire de tine, nu trebuie să-mi măsor fiecare cuvânt pe care-l scot pe gură.

Geamănul lui von Volkmann ignoră înțepătura.

– Ți-a ajuns cât ai stat aici? Ești gata să te întorci acasă?

Erau gemeni, dar nu întru totul. Frumusețea gingașă și pură a neamului von Volkmann părea împietrită ca o mască de ghips pe această reflexie încrâncenată a sa. Desena linii aspre în colțurile gurii obișnuite să dea ordine, iar acele ordine să fie respectate. Albastrul inocent al ochilor lui von Volkmann se transforma într-o nepăsare glacială în privirile ofițerului. Era o statuie de om, tare precum granitul – un înveliș gol, din care cineva smulsese sufletul.

– Sunt acasă, frate, zise von Volkmann și arătă cu mâna în ghips spre orchestră. Aceasta e familia mea.

Fratele său îl pălmui peste față – cu palma deschisă, mai mult ca să-l insulte.

Von-Volkmann-cu-mâna-în-ghips zâmbi și întoarse și celălalt obraz. Von-Volkmann-ofițer-SS se conformă și-i mai trase una, zdravănă de data asta.

Von-Volkmann-Pacifistul își șterse sângele de pe buză și-i râse în față.

– Poți să mă lovești cât vrei. N-o să se schimbe nimic. Poți să mă târăști până la Mercedesul tău și să mă duci acasă – o să vă fac mai tare de râs cu prima ocazie.

– Tata are planuri în ce te privește. Pentru că ești major, o să pleci pe front, alături de Wehrmacht.

– Nu plec nicăieri. O să refuz să îmbrac uniforma și să pun mâna pe armă. Vor trebui să mă trimită înapoi, de data asta sub acuzație de pacifism, nu pentru că am împărțit niște manifeste amărâte, explică prietenește fratele mai tânăr.

– Idiot încăpățânat!

– Și tu ești la fel, replică von Volkmann calm și mai primi o palmă.

– De ce trebuie neapărat să te dai în spectacol?

– Nu mă dau în spectacol. Vreau să fiu aici. Ce-i așa greu de înțeles?

– Printre evreii ăștia împuțiți?

– Nu sunt împuțiți. Facem duș zilnic și ne spălăm hainele în fiecare săptămână.

– Nu-mi mai vorbi de parcă aș fi imbecil.

– Cum să-ți vorbesc dacă spui imbecilități?

Încă o lovitură, de data asta un pumn, care-l făcu pe von Volkmann să se clatine pe picioare. Rămase aplecat câteva secunde, ținându-se de nas și lăsând sângele să curgă în iarbă. Apoi se îndreptă de umeri și se șterse pe față. Zâmbetul îi reveni pe buze și, dintr-un motiv neștiut, imaginea acestuia îl făcu pe Sturmbannführer von Volkmann să înghită în sec.

– N-ai idee cât te compătimesc, spuse pe neașteptate fratele mai mic.

Sturmbannführer von Volkmann se trase un pas îna­poi, tulburat.

– Serios te compătimesc. Mă uit la tine și te compătimesc. Vrei să-ți spun de ce?

Sturmbannführer von Volkmann nu părea dornic.

– Pentru că ești un sclav, frate. Tu ești sclav, eu sunt liber. Ești sclavul acestei uniforme, zise tânărul și îl apucă de rever pe fratele său, care-l plesni peste mână și mai făcu un pas înapoi. Ești sclavul gradului și funcției tale, dar, cel mai rău, ești sclavul prea iubitului tău Führer. Ești încătușat de toate astea, frate, dar tu singur ți-ai pus cătușele și acum nu mai poți scăpa. Tu ai ales să fii sclav. Ai jurat de bunăvoie credință unui dictator. Ți-ai sacrificat onoarea și vocea pentru el. Cu alte cuvinte, ai încetat să mai exiști. Acum ești doar un militar anonim care nu reprezintă nimic pentru el. Nici până acum n-ai înțeles? Lui nu-i pasă de oameni.