Nu-i pasă de tine. Îi pasă doar de el și ar fi dispus să vă sacrifice pe voi toți pentru cine știe ce idee tâmpită care-i trece prin mintea aia dementă. Și atunci veți mărșălui cu toții la moarte, scandându-i sloganurile – Slavă Germaniei! – ca o turmă de oi fără creier ce sunteți. De ce mă privești îngrozit? Pentru că vorbesc împotriva conducătorului tău sau pentru că spun adevărul pe care ți-e prea frică să-l recunoști? Ești un laș, chiar dacă porți uniformă și armă. Un laș și un sclav. Eu sunt liber și așa voi fi mereu. Pleacă. N-ai ce căuta aici. Aici e teritoriul oamenilor liberi, Herr Sturmbannführer.

Von-Volkmann-Sclavul se întoarse aproape în fugă la mașină. Von-Volkmann-Omul-Liber se uită după el, în lumina strălucitoare a soarelui.

Grad paramilitar în timpul Germaniei naziste, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de maior

28

8 martie 1944

Văzând că Zippy nu se întoarce de la schreibstube, Alma bănuia că s-a întâmplat ceva. Presimțirea sumbră i se accentuă în momentul în care gardianca Drexler o informă rece că ăsta era ordinul de sus și refuză să-i dea alte detalii. Neliniștea se transformă în spaimă când, după apelul de seară, Drexler și Grese încuiară pe dinafară ușa Blocului Muzical, cu un zăngănit care nu prevestea nimic bun.

Alma tresări, căci zgomotul îi redeșteptă amintirea vagonului pentru vite.

Până și veterana Sofia avea o figură îngrijorată.

Alma o surprinse șușotind, ca să n-audă fetele.

– Îi aduc pe unguri? întrebă Violette.

Sofia o săgetă cu privirea.

– S-a mai întâmplat vreodată să vă încuie?

Alma se uita la fosta Kapo cu ochi rugători, sperând să găsească alinare.

Sofia nu-i răspunse, ferindu-se de privirile iscoditoare ale Almei.

– Pun la cale o exterminare, nu-i așa?

Alma abia își auzea vocea, din cauza că-și simțea pulsul zvâcnindu-i nebunește în urechi.

Tăcerea prietenei sale era grăitoare.

Se duse repede la singura fereastră din cameră și șterse condensul format pe ea. Așa cum bănuia, gardienii SS forfoteau de colo colo, ceea ce însemna un singur lucru – se pregătea un Aktion. Toate reflectoarele erau aprinse, cu toate că luminile erau interzise pe timp de noapte. Luminau gardienii și intrarea în crematoriu ca pe o scenă amenajată pentru un spectacol grotesc. Lipită de geam, Alma urmărea muncitorii din Sonderkommando – ajutoarele din camera morții, cum erau porecliți de ceilalți deținuți – care alergau dintr-o parte în alta, după cum le ordonau gardienii. În scurt timp, se adunară în curte și camioanele Sanka. În lumina artificială și palidă, crucea roșie de pe ele aducea cu o rană sângerândă.

Gardienii SS se repeziră la camioane, traseră prelatele și ușile din spate și începură să smucească oamenii înghesuiți înăuntru, lovindu-i cu sălbăticie.

– Raus, raus, raus!!! Afară, toată lumea afară!

– E copil! Nu-l răniți! răsună strigătul isteric al unei femei.

– Sunt muncitor esențial…, încercă un bărbat în vârstă să raționeze cu gardianul bătăuș.

Explicația se încheie brusc.

– Suntem sub protecția Crucii Roșii, se auzi glasul unui bărbat mai tânăr.

După care, un icnet scurt și surprins – apoi liniște.

Alma se uita cum doi bărbați din Sonderkommando târau de picioare un om, pe scările care duceau la vestiar. Bărbatul leșinat – sau mort deja? – purta haine civile.

Toți purtau haine civile, bărbați, femei, copii și bătrâni, observă Alma cu groază. Era Lagărul de Familie.

Scăldată în sudori reci din cauza agitației de afară, își dădu seama abia atunci de ce n-a auzit niciodată pe nimeni să țipe, deși ușile crematoriului erau chiar în față, peste gard de baraca lor. Nou-veniții erau păcăliți de Hössler, cu discursurile lui; încurajați de indicatoarele de pe pereți – Dușuri și dezinfecție – scrise în mai multe limbi; amăgiți de cârligele numerotate în care-și lăsau hainele – Țineți minte numărul cârligului, ca să vă găsiți mai ușor hainele după duș, doamnelor și domnilor. Văzuse toate astea cu ochii ei.

Nou-veniții mergeau de bunăvoie la moarte, căci nu bănuiau nimic. În schimb, oamenii din Lagărul de Familie trebuiau bătuți și siliți să coboare la vestiar, pentru că știau ce-i așteaptă. Se opuneau și susțineau că vor să muncească și că se află sub protecția Crucii Roșii, strigau după Lagerführer Schwarzhuber, care le dăduse cuvântul de onoare că nu vor păți nimic, câtă vreme sunt în subordinea sa.

În scurt timp, sosi și ofițerul, dar nu îi opri pe gardienii SS. Ba mai mult, râse de evrei și de naivitatea lor. Ordonanța acestuia, Oberscharführer24 Voss, interveni numaidecât:

– Care-i treaba, evreilor? V-a sunat ceasul. Asta e. De ce să vă amărâți ultimele clipe, și vouă, și celor dragi? De ce tot teatrul ăsta jalnic? Arătați un strop de demnitate. Dezbrăcați-vă și mergeți ordonat în cealal­tă cameră.

Cealaltă cameră. Camera de gazare.

Alma scruta mulțimea, căutând cu disperare chipul familiar. Sigur îl transferaseră pe Miklós în Blocul Muzical al lui Laks înainte de Aktion. Sigur știau că nu trebuie să-l amestece cu restul Lagărului de Familie. Îi ardeau obrajii de rușinea egoismului ei nemăsurat. Familii întregi erau trimise la moarte, iar ea căuta un singur bărbat printre ei. Dar oare toate mamele acelea nu implorau milă doar pentru copiii lor, și nu pentru toți? Durerea și lacrimile erau, prin esență, sentimen­te egoiste.

Nemaiputând să-și stăpânească emoțiile, Alma ieși din cameră și alergă la ușa încuiată de gardience, izbind în ea cu pumnii și umărul. Ca prin ceață, simți cum o cuprind brațele Sofiei și auzi glasul polonezei care în­cerca s-o aline, spunându-i că el nu e acolo, el nu e acolo, să nu facă gesturi necugetate și să moară degeaba…

Alma se întoarse în fața ferestrei, cu ochii mijiți și palmele lipite de geam. Alături de Lagerführer Schwarz­huber, fuma acum doctorul Mengele, zvelt și elegant ca întotdeauna. Prezența lui o liniști întru câtva