pe Alma. Cu toate astea, făcu un pas înapoi și măsură fereastra din ochi. Era micuță, dar nu avea gratii ori plasă, iar ea era suficient de subțire cât să se strecoare afară. Alma dădu să ia scaunului, dar Sofia o opri din nou.

Fosta Kapo trase scaunul, înainte ca Alma să-l apuce.

– Nici să nu te gândești! Nu vezi ce se-ntâmplă acolo? Vrei s-o pățim și noi? Soldații SS abia așteaptă să te răsplătească pentru o ispravă ca asta.

– N-o să omoare un bloc întreg. Suntem esențiale.

– Ha! pufni Sofia ironic. Uită-te afară! Numai deți­nuți esențiali. Cei mai privilegiați din tot lagărul. Cică îi protejează Crucea Roșie. Pe dracu’! Acum, ori te potolești, ori te leg cu baticul și așa te las toată noaptea. Îți înțeleg îngrijorarea, dar trebuie să mă gândesc la fetele din orchestră. Te iubesc și te respect pentru tot ce-ai făcut pentru ele, dar nu-ți permit să le pui viața în pericol!

Alma simți cum i se adună lacrimile sub bărbie și abia atunci își dădu seama că plânge.

– Dacă e și el acolo, Sofia, n-o să te iert niciodată, zise ea, printre suspine, simțindu-se mică și neajutorată, ca un copil pe umerii căruia apăsa greutatea lumii întregi.

Era ridicol s-o învinovățească pe Sofia; înțelegea asta prea bine. Înțelegea și Sofia. O luă pe Alma în brațe și o strânse la piept, legănând-o încet și îmbărbătând-o că mâine totul va fi bine.

Bineînțeles că nu avea cum să fie bine. Se adunară mai multe camioane la intrare, iar gardienii SS își mânau victimele speriate pe ușa crematoriului. În scurt timp, bine cunoscutele umbre portocalii reîncepură să danseze pe dușumeaua din camera Almei. Cuptoarele funcționau. Primul grup de deținuți fusese gazat.

Un miros dulceag și grețos se strecura prin pereții de scândură ai Blocului Muzical; plana ca un giulgiu deasupra camerei, o învăluia pe Alma în îmbrățișarea lui înfiorătoare. Moarte, pretutindeni moarte. O inspira, îi ardea ochii și gâtlejul, sufletul, nimicind totul în ea, distrugând și ultimele redute, preschimbând sângele în acid. Inima îi sângera ca o rană deschisă.

Foarte bine. Să moară acum; să-și dea ultima suflare odată cu el, în ciuda distanței care îi despărțea. Ar fi fost cea mai simplă cale de scăpare. Îmbrățișarea Sofiei era și așa dureroasă, amintindu-i de mâinile a căror atingere n-o va mai simți niciodată.

Stăteau acum pe patul Almei. De câteva ori, mânată de impuls, Alma încercă să se ridice și să meargă la fereastră, dar Sofia o ținea strâns.

– Ce rost are? E tortură să te uiți la ei, tortură în toată regula…

Dar, chiar dacă nu-i vedeau, îi auzeau destul de bine – scâncetele copiilor și plânsetele mamelor, vociferările soților și rugămințile bătrânilor –, iar peste toate, urletele turbate ale câinilor de pază și răcnetele necruțătoare ale stăpânilor lor în uniformă.

– Vrem să muncim. Spuneți-le, Herr Lagerführer. Toți suntem muncitori harnici. Repartizați-ne în echipa externă și-o să vedeți cât de mult muncim.

– Mamă! Mamă!

Strigătele ascuțite ale copiilor tăiau ca bricele venele nopții. Piticii cărora Hössler le dăduse bomboane pentru interpretarea minunată din Albă-ca-Zăpada erau smulși, la ordinul lui, din brațele mamelor lor.

Sufocată de oroare, Alma se agăță cu unghiile de umerii Sofiei. Era insuportabil. Regreta că vizitase Lagărul de Familie și că îi cunoscuse pe oamenii aceia. I-ar fi fost mai ușor să îndure, dacă nu i-ar fi cunoscut personal pe oamenii curajoși și mândri care-l satirizau cu atâta savoare pe temutul conducător german.

Dar mai mult ca orice își dorea să nu fi auzit cuvintele lui Miklós. Cred că te iubesc, Almschi. Dar el rostise acele cuvinte și, din clipa aceea, se simțise legată de el printr-un fir invizibil, dar aproape tangibil, iar acum, dacă pierea el, trebuia să-l urmeze. Gândul acesta o străfulgeră cu o claritate teribilă.

Afară, măcelul orgiastic al naziștilor era în toi.

– Treci înăuntru, rahatul dracului! Înăuntru, jidani nenorociți! Mai repede, că pun bastonul pe voi!

– Herr Doktor, spuneți-le că sunt scutită! Sunt însărcinată, Herr Doktor! Dumneavoastră le-ați ordonat să-mi dea și lapte pe lângă rație, pentru că sunt însărcinată! Sunt aici, Herr Doktor!

Era ceva în cuvintele acelei femei care o făcu pe Alma să încremenească în brațele Sofiei.

– Du-te și vezi dacă a scos-o din rând, spuse, pe un ton neașteptat de blând.

– Pe cine?

– Pe femeia însărcinată. Vezi dacă Mengele a scos-o din rând.

Sofia se ridică de pe pat fără nici o tragere de inimă. Se uită pe fereastră câteva clipe, fără să spună nimic, în vreme ce Alma privea umbrele portocalii care unduiau pe podea, ca niște șerpi mari și periculoși.

– Nu văd nici o femeie însărcinată, zise Sofia într-un final.

– Pe Mengele îl vezi?

– Da.

– Ce face?

– Stă lângă Voss și Schwarzhuber.

Alma încuviință încet din cap. Parcă îi dispăruse toată lumina din ochi. Priveau negri și goi în abis, orbi și deja morți.

– Ne-ați păcălit! țipă o femeie, căci nu mai avea nimic de pierdut. Dar Hitler al vostru o să piardă războiul! Și atunci va veni ceasul răzbunării. Veți plăti pentru faptele voastre, criminalilor!

Răsună o împușcătură. În tăcerea care urmă, cineva începu pe neașteptate să cânte. Alma recunoscu fostul imn al Cehoslovaciei.

Pesemne gardienii SS se grăbiră să înăbușe o asemenea formă neobișnuită de protest, căci prima voce se stinse rapid, dar acum mai multe reluară din punctul în care se oprise primul bărbat. Se înălțau, puternice și grave, din subteran, din vestiar și camera de gazare în care erau adunați. Acopereau răcnetele furioase ale gardienilor și se întindeau peste lagăr, ca un simbol al voinței de neclintit a deținuților.

Din baraca cufundată în beznă li se alăturară și alte glasuri. Cântau fetele Almei, în semn de susținere. Alma se ridică de pe pat. Îi cam tremurau picioarele, dar mâinile îi erau sigure când scoase vioara din cutie. O puse pe umăr și se uită