– Știu că e și el acolo și cântă alături de ei. Vreau să știe că aud. Că auzim cu toții.

Închise ochii și începu să cânte – pentru Miklós, neînfricatul ei luptător; pentru piticii curajoși, pentru Fredy Hirsh, îngerul lor păzitor, pentru doi veterani din Primul Război Mondial care îl satirizaseră pe Hitler, și pentru toți cei care îi priviseră și râseseră.

Probabil că acordurile viorii ei ajunseră la urechile deținuților din Lagărul de Familie. Revigorate de acest ajutor, vocile lor deveniră mai puternice, mai acuzatoare, mai îndrăznețe și mai asurzitoare. În camera alăturată, Flora lovea clapele pianului cu dreaptă indignare. Nu intona imnul, ca celelalte; îl urla, dar, în mod curios, se potrivea perfect cu situația. În scurt timp, întreaga orchestră cânta cu patosul care lipsea atunci când le cântau ofițerilor SS. Cântau cântecul de adio.

Grad paramilitar în timpul Germaniei naziste, în struc­turile SS, echivalent cu cel de plutonier

29

Alma stătea în biroul Mariei Mandl, unde o condusese chiar Zippy.

Îi era milă de biata mesageră – cu ochii roșii de plâns, Zippy îi tot cerea iertare prietenei sale că nu reușise s-o prevină, că nu găsise o cale…

– Eram cu Mala când Schwarzhuber discuta cu Bi­roul de la Berlin despre exterminarea pe care-o pregăteau. Mala își făcuse deja un plan – unde să meargă mai întâi, pe cine să avertizeze, cum să transforme exterminarea într-o revoltă. Cunoaște femei din lagărele-satelit care introduc pe ascuns praf de pușcă la Birkenau, pentru Rezistență. Cei din Sonderkommando au arme și grenade artizanale pe care le țin în crematorii. Mala era convinsă că ar fi sărit în ajutor…

Glasul lui Zippy se stinse, înecat de lacrimi. Stătea abătută în fața Almei, cu umerii încovoiați și scuturați de suspine.

– Dar Schwarzhuber și-a dat seama că l-am auzit când a ieșit din birou. Ne-a încuiat pe amândouă, o zi și-o noapte, ca să nu putem lua legătura cu nimeni. Poți să mă ierți?

Alma se strădui să zâmbească și să-i spună fetei că nu are pentru ce să o ierte, dar nu reuși să rostească acel cuvinte. Era peste puterile ei să zâmbească. Moartea lui Miklós, noaptea trecută, o sleise de forțe. Confirmarea oficială venise sub forma unei dureri surde în locul în care avea înainte inima. Nu mai rămăsese din ea decât un înveliș găunos, incapabil să mai simtă ceva.

Mandl le primi curios de blajină și vizibil stânjenită. O invită pe Alma să ia loc. Alma se supuse, fără să scoată o vorbă și fără să se uite la șefa de lagăr.

– Poți să pleci, Helen.

Ba chiar i se adresă lui Zippy pe numele mic, în locul obișnuitului Spitzer. Cealaltă fată rămase în birou, lângă fișet.

– Și tu, Mala. Nu, stai puțin. Adu-ne niște cafea.

În mod normal, un asemenea ordin ar fi uimit-o pe Alma. Acum însă stătea și privea apatică mușcata din ghiveciul de pe pervaz.

Mandl se așeză în fața ei și se foi de câteva ori pe scaun. Urmă un moment lung de tăcere.

Șefa lagărului de femei răsuflă ușurată când o văzu pe Mala că aduce cafeaua.

– În sfârșit! Credeam că te-ai rătăcit.

Mala nu se uita la Alma, ci ținea ochii ațintiți la tava de argint. Stătea încremenită lângă umărul violonistei, dar se citea o tristețe atât de profundă în postura ei, cu capul plecat ca la înmormântare, încât până și Mandl observă asta și întoarse rușinată privirea. Acuzațiile nerostite ale deținutei o ardeau, probabil, ca fierul înroșit și nu mai avea cum să scape de acel stigmat. Ucigașo.

– Las-o jos și pleacă. Pleacă! Mă descurc singură. N-ai de ce să mai tândălești pe-aici.

Mandl se apucă să aranjeze ceștile pe masă. Luă cana cu lapte și se uită la Alma.

– Lapte?

Văzând că Alma nu răspunde, o puse jos într-o liniște desăvârșită.

– Înțeleaptă alegere. Azi avem amândouă nevoie de ceva mai tare.

Scoase o ploscă, îi aruncă Almei un rânjet șiret și turnă cu generozitate lichidul chihlimbariu în ceașcă.

– Bea.

Alma rămase nemișcată. Nu era un gest de sfidare menit s-o insulte; pur și simplu, nu avea forța să-și miște brațele. Drumul până la biroul lui Mandl o epuizase. De fapt, nu drumul, ci cuvintele lui Zippy. Îi aduceau aminte…

– Înțeleg că ești supărată. Și eu sunt, crede-mă. Știi bine cât de mult îl plăceam. N-am fi făcut-o niciodată intenționat. A fost o greșeală nevinovată, îți dau cuvântul meu. Nu era pe listă. Uită-te cu ochii tăi, ca să te convingi.

Mandl îi împinse în față o hârtie cu nume și numere, dar Alma o ignoră și pe aceasta.

– Trebuiau să lichideze tot Lagărul de Familie, iar, din toată orchestra, el era singurul care locuia acolo. Numai Dumnezeu știe de ce.

– Avea cunoștințe acolo. Colegi muzicieni. Îi știa dinainte.

Alma aproape că nu-și recunoștea vocea. Era răgu­șită și sugrumată.

– Și eu, și Obersturmführer Hössler i-am propus să-l transferăm definitiv în Blocul Muzical al lui Laks, dar n-a vrut.

– Știu și vă mulțumesc că i-ați permis să rămână în Lagărul de Familie. A fost foarte fericit acolo.

– Nu pricep de ce n-a spus cine e când l-au transportat… sau când l-au dus la… Obersturmführer Hössler n-a fost de față ieri, dar era Mengele. L-ar fi scos imediat din grup.

Oare? Într-un final, Alma își adună forțele, apucă ceașca și luă o înghițitură zdravănă. Nici n-apucă bine s-o pună jos, că Mandl îi turnă din nou cafea și coniac.

– Poate că a vrut să meargă cu ei. Din patriotism, medită Mandl cu voce tare. A mai fost un bărbat din Sonderkommando care s-a dus la gazare odată cu com­patrioții lui, ca să moară alături de ei. Incredibil! Din fericire, deținuții au fost de bună-credință și l-au tras din spatele coloanei unde se ascundea