și l-au dus înaintea gardienilor. I-au tras câteva scatoalce, ca să-i fie învățătură de minte și l-au trimis înapoi la cuptoare. Dar ce vreau să spun e că oamenii fac lucruri ciudate uneori, chiar și deținuții privilegiați. Îi știi pe cei din Sonderkommando; trăiesc mai bine ca oricine în crematoriile lor. Fiecare are patul lui, saltea, perne, mâncare și băutură din belșug. Ai văzut ce voinici sunt? adăugă, clătind din cap. Cu toate astea, unul dintre ei s-a dus acolo de bunăvoie.

Mandl chiar își închipuia că pernele moi și mâncarea din belșug compensează pentru faptul că trebuie să ardă oameni zi și noapte, la ordinele SS-ului? Alma mai luă o înghițitură. Își aminti de ceașca din porțelan de Limoges rămasă pe masa din camera ei și simți un nod dureros în stomac.

– Pur și simplu, n-a mai suportat, continuă Mandl, oarbă la suferința Almei.

Nu era clar dacă se referă la bărbatul din Sonder­kommando sau la…

Alma strânse atât de tare din dinți, încât îi auzi cum scrâșnesc. Încă nu-i putea rosti numele, nici măcar în gând. Va dura mult timp până să reușească. Inima i se umplu de durere și ochii de lacrimi, care încețoșară rapid imaginea lui Mandl.

Silueta vălurită a șefei lagărului întinse mâna peste masă ca să-i mai toarne coniac. Doar coniac, de data asta, fără cafea.

– Ai nevoie de ceva? întrebă Mandl, cu sinceră compasiune în glas.

Alma se sili să se uite la gardianca SS.

– Pot să iau o rochie neagră din Kanada?

– Desigur! exclamă Mandl, vizibil ușurată. Ce întrebare e asta? Du-te direct acolo, dacă dorești, și spune-le că eu ți-am dat voie să iei cinci rochii negre.

– Mulțumesc, Lagerführerin.

– Altceva?

Alma căzu pe gânduri câteva clipe.

– Să-mi promiteți că fetele mele nu vor păți nimic.

– Promit. Atâta vreme cât eu conduc lagărul de femei, nu vor păți nimic.

– Mulțumesc, repetă Alma, mult mai calmă de data asta.

Își rezolvase treburile. Nu mai rămânea decât un singur lucru.

– A fost o greșeală nevinovată, spuse Mandl. Pe cuvântul meu.

Alma încuviință din cap. Mandl mai spuse ceva, dar n-o mai auzea. Se gândea câte fiole cu morfină trebuia să dea pentru o fiolă cu cianură de potasiu, pe piața din Kanada.

Apel. Blocul era cufundat într-o tăcere chinuitoare. Alma își alinia fetele ca de obicei. Rochie neagră, ochi negri și goi, otravă neagră în vene. Nu vorbise cu nimeni de atunci – nici nu plânsese. Își îndeplinea sarcinile zilnice ca un robot aproape golit de energie, gata să se oprească din funcționare în orice clipă.

– Curios lucru, nu?

Până și vocea îi era lipsită de orice emoție. Fetele tresăriră la auzul ei.

– Au gazat tot lagărul, și totuși viața merge mai departe. Au pierit atâția oameni, dar noi vom cânta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Scoase un pufnet cinic și rece și întinse mâna după raportul de dimineață întocmit de Zippy.

De pe primul rând, Sofia o privea sincer îngrijorată. O asemenea apatie, o stare atât de letargică erau nefirești. Dar ce o neliniștea cel mai mult era calmul înfiorător care-o învăluia pe Alma ca o mantie neagră, ca și când își pusese ceva în gând și doar perspectiva acelui lucru o ajuta să meargă înainte. Ochii violonistei erau atât de lipsiți de viață, încât nici lacrimile nu mai curgeau din ei ca să jelească pierderea suferită. Pentru Sofia, acesta era primul semn prevestitor, și cel mai îngrijorător dintre toate. În afară de Alma, doar cei porecliți Muselmänner aveau asemenea figuri rătăcite chiar înainte să-și dea sufletul. Muselmänner, umbre scheletice din echipele externe, alegeau moartea în fața calvarului zilnic, căci moartea părea o variantă mai bună. Nici ei nu plângeau. Pur și simplu, nu mai aveau forța să le pese de ceva.

Intră Rapportführerin Drexler, însoțită de Grese. Alma le întâmpină cu salutul obișnuit și-i întinse lui Drexler raportul, uitându-se fix în ochii ei. Descoperi cu această ocazie că sunt căprui, cu mici irizații galbene și cafenii. Cu un calm uluitor, Alma continua să analizeze ochii gardiencei recunoscute că împușca orice deținută care îndrăznea să ridice privirea la ea.

Mâna lui Drexler coborî până la tocul pistolului și se opri acolo. Alma îi urmărea mișcarea cu o nepăsare alarmantă.

– Ai uitat de buna-cuviință? zise Drexler în cele din urmă.

Aceeași privire goală pe chipul Almei.

– Răspunde-i Rapportführerinei când vorbește cu tine!

Alma continua să se uite, fără să scoată o vorbă.

– Să nu-ți închipui că n-o să-ți zbor creierii, scroafă nerușinată!

Pe fața Almei nu tresări nici un mușchi. Doar o umbră de ușurare îi sticli în ochi.

Drexler ridică mâna, gata să o lovească. Subalterna ei, Grese, o prinse de încheietură, deși legea nu-i permitea. Îi șopti repede ceva la ureche, ceva despre Maria Mandl, Hössler și Mengele, și tot blocul privi cu stupoare cum una dintre cele mai temute gardience lasă mâna jos și face un pas în spate.

– N-o să reziști tu prea mult aici, mârâi Drexler cu dușmănie și luă raportul din mâinile inerte ale Almei.

Un rânjet sinistru apăru pe buzele violonistei.

– Să vă audă Dumnezeu, Rapportführerin.

În prima clipă, Drexler păru șocată de răspuns.

– Jidancă proastă, bombăni în barbă și ieși din baracă, uitând să mai numere muzicienele.

Dinspre mlaștină, ceața se revărsa în valuri argintii. Alma simțea cum umezeala se strecoară pe ușa rămasă deschisă după ce Drexler plecase în pripă. Pri­vise din nou moartea în ochi și, din nou, moartea își ferise prima privirea. Alma stătea și se uita după ea, dezamăgită.

Seara, Alma o chemă pe Zippy în camera ei. În locul veiozei, pe masă ardea o lumânare. Peste tot pândeau umbre tăcute și triste. Între ele, chipul Almei părea stins, lipsit cu desăvârșire de viață.

– Vreau să-ți dau ție asta, spuse Alma și-i întinse lui Zippy o partitură făcută sul, pe care nu mai suporta să