Prezența ei era o amintire dureroasă a realității sumbre, a faptului că bărbatul care o compusese n-avea s-o mai interpreteze niciodată. Era mult prea chinuitor s-o știe aproape. Uitarea era singura soluție de a merge mai departe, până când găsea o modalitate de a-l reîntâlni pe cel fără de care lumea amuțise.

– Sunt sigură că îți va prinde bine când o să scapi de aici.

Imediat ce Zippy văzu titlul – Für Alma de Miklós Steinberg –, clătină vehement din cap și-i întinse Almei înapoi partitura.

Alma o privi compătimitoare, dar refuză să o ia.

– Știu.

Buzele palide și uscate ale Almei se întinseră într-un zâmbet mâhnit și blând. În lumina mohorâtă din cameră, pielea ei avea o paloare cadaverică. Cearcăne negre îi umbreau ochii.

– E o mojicie să-i dai cuiva testamentul tău în asemenea fel. I-am zis și lui asta când mi l-a dat, dar tot l-am luat, pentru că e o mojicie și mai mare să refuzi ultima dorință a unui condamnat. Când moare cineva, cel mai mult suferă persoanele dragi. Muribundul știe că va muri, știe că suferința se va sfârși și e împăcat. Cei care l-au iubit, însă, trebuie să trăiască cu gândul că l-au pierdut, cu această cumplită tragedie în suflet, mult timp după moartea lui.

Se opri din nou, pierdută în amintiri. Afară, chiar deasupra coșului crematoriului, luna subțire și palidă atârna de un nor.

– Știa că va muri curând.

La fel cum și Alma știa că același lucru i se va întâmpla și ei; Zippy vedea asta în ochii violonistei – întunecați și impenetrabili, două abisuri – și o copleșiră emoțiile.

– Almschi…

– Sper să mă ierți că te-am încărcat cu această povară, dar n-am de ales, zise Alma.

Își lipi tâmpla de perete și începu să se joace cu flacăra lumânării, trecându-și degetele prin ea cu mișcări hipnotice – de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta. Zippy îi urmărea degetele și se întreba dacă violonista simte vreun strop de durere, dar își dădu numaidecât seama că nu vrea să afle răspunsul. Poate că Alma nu mai simțea nimic. Ori poate simțea și se tortura singură, fiindcă durerea fizică îi abătea gândul de la suferința mistuitoare pe care o ascundea în suflet.

– Dacă nu ți-o dau ține, cine știe în mâinile cui ajunge când eu n-o să mai fiu, iar lumea nu va afla niciodată de existența ei. E o partitură nespus de frumoasă.

Se simțea tandrețea în glasul Almei. Chipul îi era palid și liniștit.

– Da, e o partitură frumoasă. Dar de ce nu te folo­sești tu de ea…, spuse Zippy, dar glasul i se frânse.

O podidiră lacrimile. Silueta fantomatică a Almei se unduia printre ele, dispărând încetul cu încetul, împreună cu pereții din jur, cu masa și tocul viorii și flaconul micuț așezat lângă ea. E morfină, nu altceva, își repeta Zippy cu obstinație. Morfină, ca s-o ajute să doarmă.

Covârșită de emoții, Zippy apucă mâna subțire, străbătută de vene albăstrii, a Almei și o duse la obraz. Îi simțea atingerea rece și neînsuflețită, ca a unui de cadavru, numai că degetele îi erau calde și miroseau vag a foc. Căldura însă nu dură mult și, în scurt timp, mâna Almei era mai rece ca oricând.

L-au ucis pe Miklós, dar pe Alma au rănit-o de moar­te, înțelese Zippy dureros de limpede. Nimeni nu-și mai revenea după asemenea lovitură.

Cu nespusă gingășie, Zippy puse mâna violonistei pe suprafața aspră a mesei și ieși din cameră, lăsând-o pe Alma în lumea ei de umbre.

Epilog

Aprilie 1944

Blocul Muzical era cufundat în tăcere pentru prima oară de la înființarea lui, în primăvara anului 1943. Tot zidul din față era acoperit de coroane. În mijloc, se afla un scaun îmbrăcat în pânză neagră. Pe el stăteau vioara Almei și bagheta de dirijor. Sofia îi ceruse Lagerführerinei Mandl o fotografie a Almei, dar SS-ul nu mai făcea fotografii pentru dosare încă de la mijlocului anului 1942. Parcă pentru a se scuza, administrația lagărului le permise fetelor să-i aducă ultimele omagii la infirmerie, unde murise. Doctorița Mancy făcuse tot ce-i stătuse în putință să o salveze. Îl chemase și pe Mengele, care venise surprinzător de repede, înarmat cu trusa medicală, dar Alma își dădea deja ultima suflare. Muri cu zâmbetul pe față și privirea ațintită dincolo de fețele înghesuite în jurul patului, ca și când ar fi recunoscut o persoană pe care n-o mai văzuse de multă vreme.

Doctorița Mancy o ajută pe Zippy s-o îmbrace pe Alma în rochia ei neagră preferată. Sofia îi pieptănă părul până când buclele moi se revărsară în jurul chipului ei palid și liniștit.

Muzicienii de la Auschwitz și Birkenau veniră cei dintâi la infirmerie, unde era depus trupul Almei. Cu șapca în mână, Laks zăbovi timp îndelungat în fața sicriului din placaj, făcut în grabă de Sonderkommando, la ordinele lui Hössler – probabil primul din istoria lagărului.

Hössler însuși stătea pe un scaun, în colț, cu mâinile în poală și capul atât de plecat, încât nimeni nu-i vedea fața. Nu dădea atenție nici deținuților, nici gardienilor SS, care luau poziție de drepți când îi vedeau gradele de pe umerii povârniți. Alsacianul scheuna trist la picioarele lui.

Von Volkmann plânse în hohote, îngenuncheat în fața sicriului. Mâna sănătoasă se agăța de palmele violonistei, parcă făcute din marmură și străbătute de vene albăstrii, în vreme ce tânărul repeta un singur cuvânt – criminali…

Mandl aduse flori și le așeză la picioarele Almei, apoi îi puse mâna pe frunte. Nici măcar fardul alb, aplicat din belșug, nu reușea să-i mascheze vârful roșu al nasului și ochii umflați.

Într-un colț, aproape nevăzut, stătea rabinul Dayen și murmura o rugăciune. Nu conta că femeia pentru care se ruga aparținea unei alte religii ori că familia decedatei ar fi trebuit să recite kadișul. Se ruga el, ca