A doua zi dimineața, când Sonderkommandoul sosi ca să ridice cadavrul, Hössler se apropie de comandantul lor, Voss.

– O incinerați exact așa cum e acum, cu rochie, pantofi și ce mai are pe ea, în sicriul ăsta. Nu cumva să vă atingeți de trupul ei. Ai priceput?

– Jawohl, Herr Obersturmführer.

– Să fie singură pe platformă. Fără alte cadavre.

– Jawohl.

– Dacă aflu că nu mi-ai respectat ordinele…

Vocea lui Hössler se transformă într-o șoaptă sinistră, care nu prevestea nimic bun.

– Instrucțiunile sunt foarte clare, Herr Obersturm­führer.

Până la urmă, Hössler hotărî să meargă la crematoriu și nu plecă de acolo până când nu se convinse că ordinele îi fuseseră îndeplinite cu sfințenie.

Procesiunea de deținuți continuă până a doua zi, de data asta la Blocul Muzical. Printre ei erau și gardieni și ofițeri SS – un spectacol straniu, care o lăsă fără grai până și pe veterana Sofia, care le văzuse pe toate. La Auschwitz nu se organizau funeralii pentru deținuți. Era ceva nemaiauzit, și totuși, iată că veneau, tăcuți și respectuoși, victime și călăi deopotrivă, și se opreau cuviincioși în fața scaunului drapat în negru. Cumva, în scurtul timp petrecut la Auschwitz, cea căreia i se adresau respectuos cu Frau Alma reușise să-și lase amprenta asupra tuturor. Violonista de la Auschwitz. Femeia care părăsise această viață atunci când considerase ea de cuviință, și pentru asta nu puteau decât s-o admire.

Într-un final, pe înserat, își făcu apariția însuși Îngerul Morții. Toată lumea amuți, privindu-l cum se apropie de scaunul îmbrăcat în pânză neagră și acoperit de coroane. În fața lui, își scoase chipiul, luă poziție de drepți și pocni din călcâie, apoi lăsă capul în pământ.

– In memoriam.

Trecuse de mult de ora stingerii. Noaptea catifelată și moale învăluia Blocul Muzical. În sobă, focul trosnea domol, luminând fețele palide și gânditoare adunate în jurul lui. Doar câteva fete dormeau buștean în paturile lor. Majoritatea nesocoteau ordinele și formau un semicerc în jurul focului, tânjind după căldura lui – copii rămași orfani pentru a doua oară.

Zippy își odihnea capul pe umărul Sofiei. Fosta Kapo ținea în mână baticul Almei, de culoarea lavandei.

– Încă nu-mi vine să cred că s-a dus, zise Sofia, cu voce sfârșită.

Ridică baticul la nas și inspiră adânc.

– Liliac.

Un zâmbet stins îi străbătu chipul în lumina pâlpâitoare a sobei.

– A mai rămas o bucată din săpunul ei preferat, îi spuse lui Zippy. Ia-l tu. S-ar bucura să știe că a ajuns la tine.

Zippy nu răspunse, ci doar își șterse fața discret, cu dosul palmei.

– Dacă nu era ea, n-aș fi aici.

Sofia se întoarse spre glasul cu accent francez. Vio­lette-din-Paris își mușca buzele ca să nu mai tremure.

– N-aș fi supraviețuit, dacă nu mă lua sub aripa ei, repetă violonista franceză, abia stăpânindu-și emoțiile.

– Iartă-mă că te-am respins când ai venit prima oară la audiții, se scuză Sofia.

Violette flutură din mână, dându-i de înțeles că e neimportant și nu-i poartă ranchiună.

– Aveai motiv să mă respingi. Am cântat oribil, zise violonista, râzând printre lacrimi.

Sofia încercă să zâmbească, dar simți cum chipul i se schimonosește într-o grimasă.

– Frau Alma m-a primit de milă. A implorat-o Hélène să-mi acorde o șansă.

Violette se uită la prietena ei speriată, care o mângâia pe spate. Șiroiau lacrimile și pe fața ei.

– Frau Alma a fost de acord. Am cântat Contesa Marița de Kálmán. Îmi aduc și-acum aminte, de parcă ieri a fost. Cum o fi reușit să nu se strâmbe când m-a auzit?

Alt hohot de râs sugrumat, alte suspine înăbușite din piepturile celorlalte muziciene.

– M-a primit pentru o perioadă de probă de o săptămână. În fiecare dimineață, trebuia să merg de la blocul meu până la Blocul Muzical și să repet cu orchestra. Prin a treia zi, dacă nu mă înșală memoria, cineva din blocul meu mi-a furat galoșii. A trebuit să vin desculță și era groaznic de frig în dimineața aia. Frig și noroi și umezeală…

– Îmi aduc aminte. Nu te-am lăsat să intri până când nu te-ai spălat pe picioare la ușă.

Sofia întinse mâna spre Violette și fata i-o strânse cu putere.

– Iartă-mă.

Violonista clătină iar din cap.

– Îți făceai datoria de responsabil de bloc.

– Țin minte că ai început să plângi.

– Plângeam pentru că îmi înghețaseră picioarele și pentru că eram supărată că mi-a furat cineva încălțările, nu din cauza ta, o liniști Violette. Într-un bloc obișnuit, dacă rămâi fără pantofi, ești ca și mort. De unde era să fac rost de altă pereche? Nu cunoșteam pe nimeni în blocul meu, nimănui nu-i păsa de mine. Așa că m-am oprit aici și am plâns și atunci a venit Frau Alma și m-a întrebat ce-am pățit. După ce i-am povestit, a zis că o să aibă ea grijă de mine de-acum încolo.

Violette scoase un oftat tremurător.

– Atunci m-a salvat prima oară.

Îi era greu să vorbească despre asta. Își trecu mâna peste frunte, încercând să-și stăpânească emoțiile.

– A doua oară a fost când m-am îmbolnăvit de tifos. Doctorul Mengele ne-ar fi trimis la gazare pe toate care eram bolnave, dacă nu era ea.

– Voia să ne trimită la gazare chiar și după ce ne-am însănătoșit, doar pentru că eram foarte slăbite, adăugă Flora, cu vocea sugrumată de lacrimi. Dacă nu intervenea Frau Alma, asta ne aștepta.

Urmă un scurt moment de tăcere.

– Și pe mine m-a salvat din Blocul pentru Carantină. Îmi pierdusem orice speranță. Ne țineau încuiate acolo de peste o lună, aproape fără mâncare și apă. Eram atât de slăbită, încât credeam că mai am patru sau cinci zile de trăit. Apoi a venit Frau Alma și a întrebat dacă știe cineva să cânte la acordeon. I-am zis că eu știu să cânt la pian, dar