Clătină de câteva ori din cap și încheie pe un ton calm și grav:

– Ea mi-a salvat viața.

– Pe mine m-a luat direct de la Saună, spuse Anita, cu ochii mari și îndurerați în lumina tot mai difuză. Stăteam înțepenită, cu o periuță de dinți în mână – habar n-am cine mi-a dat-o și de ce – și așteptam să iasă gazul prin capetele de duș și să ne omoare. Atunci s-au deschis ușile și a intrat ea, înaltă și elegantă, în paltonul din păr de cămilă și cu baticul pe cap, ca o vedetă de cinema, și a întrebat de violoncelista Anita Lasker. Prima oară când am văzut-o, m-am gândit că e gardiancă sau vreo persoană importantă. M-a luat de mână cu blândețe și mi-a spus: „Stai liniștită, Anita. O să vii cu mine și o să cânți la violoncel în Blocul meu Muzical. Gata, s-a terminat. O să te protejez eu“.

Ridică ochii în tavan și clipi de câteva ori.

– Și s-a ținut de cuvânt, reuși să spună, în cele din urmă, dar lacrimile i se prelingeau pe obraji, mari și rotunde ca perlele.

– Eu nu știam mai deloc să cânt, dar, în loc să mă dea afară, m-a numit mesageră și mi-a salvat viața, răsună o voce din fundul camerei.

– Nici eu nu știam să cânt, dar m-a făcut copistă, chiar dacă mai avea vreo douăsprezece.

– Eu aveam degetele anchilozate de artrită, iar ea a reușit să-l convingă pe Hössler că sunt o mare violonistă și că o să cânt minunat după ce mă fac bine. Hössler a ordonat să primesc rații duble, ca să mă însănătoșesc mai repede.

– Mie mi-a oferit din rațiile ei când am sosit în bloc și eram atât de slăbită, încât leșinam dacă mă ridicam prea repede de pe scaun.

– Mie mi-a adus o jachetă groasă, de lână, din Kanada.

– Pe mine m-a lăsat să dorm în camera ei când am aflat că a murit mama. M-a ținut în brațe toată noaptea și mi-a cântat cântece de leagăn. Dacă n-o aveam pe ea, cred că mă aruncam în gardul electric. M-a rugat doar să nu povestesc nimănui. Voia să păstreze o atitudine severă în prezența celorlalte fete. Nu voia să ne dădăcească, de teamă să nu ajungem neputincioase. Orice slăbiciune e fatală aici. Frau Alma știa asta. De-aceea era așa exigentă cu noi – ca să fie sigură că ne putem descurca singure, dacă ea pățește ceva.

– I-a convins pe Mandl, Hössler și Mengele să promită că orchestra va rămâne un serviciu esențial atât timp cât sunt ei la conducere, spuse Zippy, pe neașteptate. I-a pus să jure că nu vom fi incluse în nici o selecție atât cât mai stă în picioare blestematul ăsta de lagăr.

– Și crezi că o să se țină de cuvânt? întrebă Sofia.

– Da, răspunse ferm Zippy. Sunt câteva lucruri sacre pentru ofițerii SS, și, din fericire pentru noi, Alma era unul dintre ele. Ar fi o mare grosolănie să încalce promisiunea pe care i-au făcut-o. Nu știu foarte bine cum să explic, dar… Se vor ține de cuvânt. O să vedeți. Vom scăpa cu viață de-aici și, când ieșim pe porți, vreau să vă amintiți până la capătul zilelor numele femeii care a înfăptuit toate astea. Vreau să țineți minte numele ei și să le spuneți copiilor și nepoților voștri că și viața lor se datorează tot Almei Rosé, dirijoarea de la Birkenau. Iar eu, zise și puse mâna pe scândura înlocuită de curând, voi avea grijă ca amintirea ei să trăiască veșnic. Prin muzică, exact cum și-ar fi dorit, zise, mângâind lemnul cu tandrețe.

Sub scândură, în cutia de aluminiu, învelită în câteva straturi de celofan, era ascunsă Für Alma de Miklós Steinberg – până când va sosi ziua eliberării și o va putea scoate în siguranță pe porțile blestemate ale iadului de la Auschwitz, ca să arate lumii că nici măcar cizmele gardienilor SS nu puteau strivi spiritul uman; că dragostea învinge întotdeauna ura, că muzica e mai puternică decât moartea.

Ianuarie 1945

Adevărata eliberare a fost complet diferită de imaginea idealizată la care visa Zippy de atâția ani. Fără pompă, fără flori, fără presă, fără șefi de state bucuroși, care să-i primească înapoi în lumea liberă cu brațele deschise. Singurele echipe de filmări erau cele sovietice, iar pe acestea nici măcar nu le interesau deținuții obișnuiți. Erau prea ocupate să-i filmeze pe gemenii lui Mengele conduși de asistentele de la Crucea Roșie poloneză și de medici sovietici. Herr Doktor, firește, dispăruse fără urmă.

Asemenea celorlalți ofițeri SS, Mengele fugise la pri­ma bubuitură a artileriei Armatei Roșii în apropierea lagărului. Colegii lui îi urmaseră exemplul în cel mai scurt timp, dar numai după ce arseseră toate documentele care le căzuseră în mână – mai întâi în cuptoarele crematoriului, apoi pe ruguri ridicate chiar în fața comandamentului. Zippy asistase personal la toate acestea; în calitate de fostă lucrătoare la biroul de administrație, ajutase la distrugerea dovezilor. Deși clocotea de furie neputincioasă și se străduise să ascundă câteva documente mai importante, trebuise să se supună. Era ultima oară când îi ordonau să facă ceva.

Îi dădu tot ce reuși să salveze unui ofițer superior de la un fel de departament politic. SMERȘ parcă se numea secția lui; Zippy nu-și mai amintea bine și nici nu-i păsa.

Tovarășul comisar răsfoi hârtiile, încuviință grav din cap, îi strânse mâna și îi zise să nu-și facă griji.

– Îi spânzurăm cât de curând, îi promise el, prin vocea translatorului. Acum du-te acasă, grazdanochka. Ți-o fi ajuns cât ai stat aici.

Zippy zâmbi la auzul ciudatului termen de adresare sovietic, care însemna „cetățeană“. Zâmbi și simți cum îi tremură buzele, copleșită de recunoștință și lacrimi. Era cetățeană. Nu mai era deținută. Îl cuprinse în brațe pe comisarul șocat