– Ladno, ladno. Gata, gata, mormăi el, vizibil stânjenit, și își șterse obrazul cu dosul palmei, dar zâmbind în același timp, la fel ca translatorul din colț și la fel ca Zippy.

Imediat ce ieșiră pe porțile Auschwitz-ului, bărbații cu chipuri severe uitară de orice regulă. În scurt timp, luptătorii căliți în război plângeau alături de deținuții care-i îmbrățișau, le sărutau fețele, mâinile, uniformele; plângeau și sărutau copiii pe creștet și împărțeau rațiile pe care le aveau la ei și strigau la afurisiții de la bucătăria de campanie să se grăbească dracului, fiindcă oamenii ăștia sunt morți de foame!

Cu glasuri răgușite și înecate de lacrimi, soldații sovietici le povestiră că eliberaseră deja lagărul de la Majdanek. Dar nu se așteptau la devastarea pe care o găsiseră la Auschwitz.

Echipa de filmare își încheiase treaba cu copiii lui Mengele. Porțile erau libere. Zippy putea în sfârșit să iasă. Singură. Celelalte fete din orchestră fuseseră evacuate și trimise spre o destinație necunoscută, în octombrie 1944, împreună cu șefa de lagăr, Mandl – un alt lagăr, undeva în inima Germaniei, după cum bănuia Zippy. Doar ei i se permisese să rămână și doar datorită postului pe care-l ocupa în cadrul administrației lagărului.

Făcu primul pas spre libertate cu șovăială. Într-o valiză salvată din depozitul de la Kanada – naziștii încercaseră să-l incendieze și pe acesta, laolaltă cu crematoriile și cu tot ce mai putea sta dovadă atrocităților comise aici – ducea rațiile oferite cu dărnicie de sovietici, un document cu numele ei și locul eliberării, precum și un sul de partituri, încă înfășurate în celofan.

În ianuarie 1945, Birkenau încetase oficial să mai existe; majoritatea deținuților care nu fuseseră evacuați fuseseră transferați în Stammlager – lagărul principal, Auschwitz. Dar Zippy nu se lăsase până nu recuperase partitura ascunsă sub scândurile dușumelei din fosta ei baracă de la Birkenau.

Für Alma, de Miklós Steinberg.

Pieriseră amândoi, dar amintirea era nemuritoare, iar Zippy o ducea în valiza ei, înapoi în lumea liberă. Purta cu ea memoria unei adevărate eroine.

Mai avea puțin și ieșea pe porți, când ceva o făcu să se oprească. Cu coada ochiului, zări două vrăbii care o priveau de pe gardul de sârmă ghimpată. Nu mai era letal. Curentul fusese de mult întrerupt. Cu palma pavăză la ochi, Zippy se uită la cele două păsări, și pe chip îi înflori un zâmbet. Era o prostie, firește, să-și închipuie că Alma și Miklós veniseră să-și ia la revedere de la ea, dar la Auschwitz, ajungeai să crezi cele mai iraționale lucruri. Ridică valiza jerpelită și o mângâie tandru în fața vrăbiilor.

– E la mine, Miklós, stai liniștit. Iar, Almschi, îți dau cuvântul că lumea va afla povestea ta. Lumea va afla, iar noi, cele pe care le-ai salvat, vom avea grijă să nu uite niciodată. Voi doi, mai mult decât oricine, meritați să fiți nemuritori.

Scrisoare de la Ellie

Dragă cititorule,

Îți mulțumesc din suflet că ai decis să citești Vio­lonista de la Auschwitz. În cazul în care ți-a plăcut și dorești să fii la curent cu ultimele cărți publicate de mine, nu trebuie decât să te înregistrezi pe linkul de mai jos. Adresa ta de e-mail va rămâne confidențială și te poți dezabona oricând.

www.bookouture.com/ellie-midwood

Violonista de la Auschwitz este un roman inspirat din povestea reală a Almei Rosé, faimoasa violonistă vieneză și dirijoarea orchestrei feminine de la Birkenau. A condus orchestra lagărului mai puțin de un an, dar, datorită comunicării ei diplomate cu înalții ofițeri SS, fetele din subordinea ei au primit numeroase privilegii și au devenit parte esențială din viața lagărului, astfel încât, chiar și după moartea ei, au fost scutite de temutele selecții ale SS-ului. Aproape toate au supraviețuit detenției și au fost eliberate în 1945.

Prima oară am citit despre Alma Rosé în lucrarea People in Auschwitz de H. Langbein, dar, abia după ce am început să fac cercetări amănunțite despre viața ei, am înțeles ce persoană fascinantă a fost și ce impact uriaș a avut asupra acelor tinere pe care, potrivit mărturisirilor lor, le-a salvat de la o moarte iminentă, în cazul unora, cu mai multe prilejuri.

E posibil ca unii cititori să fi auzit de Alma Rosé din memoriile Faniei Fénelon, Playing for Time, care ulte­rior au fost și ecranizate. În această carte, autoarea o înfățișează pe Alma ca fiind o femeie severă, rece și arogantă, predispusă la violență și accese de isterie. Dar, potrivit membrelor orchestrei care au supraviețuit, memoriile lui Fénelon sunt pline de „scorneli“ (Anita Lasker-Wallfisch, violoncelista orchestrei și ulterior faimoasă muziciană engleză) și descrieri eronate nu doar ale Almei, ci și ale celorlalte membre ale orchestrei. „E regretabil că Fania a creat o impresie atât de înșelă­toare cu privire la orchestra din lagăr când și-a scris memoriile care au fost ulterior ecranizate. Din motive doar de ea cunoscute, și-a permis să denatureze adevărul în cel mai scandalos mod cu putință, despre aproape toți cei care au participat la această «dramă».“ (Anita Lasker-Wallfisch)

De altfel, multe dintre supraviețuitoare au scris diverselor ziare și reviste și și-au exprimat dezaprobarea față de această răstălmăcire a faptelor. Conform biografului Almei Rosé, R. Newman, Helen „Zippy“ Spitzer (ulterior Tichauer), o altă supraviețuitoare din rândul orchestrei, a trimis scrisori către Jewish Week și The American Examiner în care infirma relatarea lui Fénelon.

La rândul său, Anita Lasker și-a exprimat indignarea în The Sunday Times: „În film, Fania Fénelon apare drept forța morală care i-a sfidat curajos pe germani și a ținut orchestra unită, în vreme ce dirijoarea, Alma Rosé, este prezentată ca o femeie slabă care, de teama naziștilor, a impus orchestrei o disciplină feroce, și care se baza mult pe susținerea lui Fénelon. În realitate, lucrurile nu au stat chiar așa; Fania era o persoană plăcută și talentată, dar nu era la fel de puternică