— Odihneşte-te.

— Doar atunci când câştigăm războiul!

Bertie a oftat adânc şi şi-a îndreptat spatele.

Doctorul Collins s-a uitat la Susan în timp ce îşi punea paltonul.

— Trec mâine pe la voi.

A salutat-o scoţându-şi pălăria.

L-a însoţit pe doctor până la maşină. A lăsat ochii în jos privindu-şi cizmele de cauciuc pline de noroi.

— Se face bine?

Doctorul a azvârlit geanta pe locul pasagerului.

— Bertie s-a obosit peste măsură.

Ea şi-a încrucişat braţele şi şi-a muşcat buza. Ce-a auzit el oare în stetoscop?

Doctorul a ezitat puţin, apoi s-a uitat în direcţia cortului militar din curte.

— Se aude prin Epping că porumbeii voştri au fost trimişi în misiune.

Susan i-a ignorat spusele. Şi-a strecurat mâna în buzunar şi a prins cu degetele biletul de la Ollie.

— Va trebui să munceşti şi în locul lui Bertie, a spus doctorul, aşezându-se la volan. Până se reface, a mai adăugat el.

Susan a însoţit cu privirea maşina care trecea peste urmele adânci lăsate în noroi de camioanele militare. S-a întors la Bertie, care adormise deja pe sofa. Arăta vlăguit. Pe obraji şi haine avea încă noroi uscat. O să-l spăl mai târziu, a hotărât ea. A scos cuvertura veche, făcută de bunica din petice de material, şi l-a învelit cu blândeţe. Avea şi pături mai groase, mai moi şi, fără îndoială, mai călduroase. Cuvertura asta însă era preferata lui.

Bertie a deschis ochii şi a schiţat un zâmbet.

— Un pui de somn, draga mea, şi sunt gata să mă-ntorc la treabă.

I-a aşezat cuvertura mai bine peste umeri. S-a uitat la flaconul cu pastile şi s-a întrebat dacă nu avea să se pună praful pe el, la fel ca şi pe baston. Dar în adâncul sufletului ştia deja răspunsul.

Capitolul 37 EPPING, ANGLIA

Bertie a dormit aproape toată ziua. Din oră în oră, când venea să vadă ce mai face, Susan îl găsea dormind în aceeaşi poziţie. Stătea un pic, aşteptând să vadă că i se ridică pieptul, apoi pleca tiptil. O neliniştea să-l vadă dormind după-amiaza pe bunicul său, un om care tot timpul găsea ceva de făcut, chiar dacă ştia că avea nevoie de odihnă.

Când Bertie s-a trezit în cele din urmă, Susan l-a spălat pe faţă, apoi i-a adus haine de schimb curate. Cât timp bunicul s-a schimbat în sufragerie după draperia întinsă în dreptul uşii de la bucătărie, Susan i-a pus masa. A turnat în castron un polonic din supa de varză subţire, întrebându-se dacă Bertie îi spusese tot ce s-a întâmplat. A avut ameţeală? L-a durut în piept? Şi dacă da, îmi va spune oare? Fireşte că nu.

A luat o lingură şi i-a dus castronul. Când a intrat în sufragerie, a văzut că Bertie reuşise cumva să se aşeze în fotoliu. La picioarele lui era o grămadă de rufe murdare. Părea sfârşit de puteri. Avea bărbia căzută în piept. Ţinea ochii închişi. Susan s-a uitat la castronul cu supă. Puţinele substanţe hrănitoare din varza ofilită abia ajungeau să potolească foamea cuiva, dar nicicum să pună pe picioare un bătrân slăbit. Când a lăsat castronul pe măsuţa de lângă el, Bertie s-a însufleţit.

— Mulţumesc, Susan, a spus Bertie. Dar stărui să stau la masă.

— Te simţi mai bine? l-a întrebat ea.

El a dat din cap şi a încercat să se ridice. S-a prăbuşit însă la loc în fotoliu. A gemut uşor, apoi a întins mâna.

Susan l-a ajutat să se ridice. Pocnetele din genunchi s-au transmis prin oase în mâinile sale. Cu grijă, l-a ajutat să ajungă la masă cu paşi târşâiţi.

— Nu vreau să-ţi faci griji pentru mine, a spus Bertie, lăsându-se pe scaun.

— Mănâncă. Apoi te odihneşti, i-a răspuns. Când i-a pus supa în faţă, a băgat de seamă că încreţiturile de la colţurile ochilor păreau mai adânci.

Bertie a bătut-o uşor pe mână.

— O simplă căzătură, draga mea. Mâine o să-mi fie mai bine, a spus el şi a gustat din supă. Minunată. N-am ştiut că o supă poate fi atât de gustoasă.

Susan l-a urmărit cum îi tremura mâna când ducea lingura la gură.

— Ce-ai zice să vezi dacă se mai întoarce vreun porumbel, în timp ce eu mă ocup de hulubării, a spus ea când a terminat de mâncat.

Bertie a lăsat lingura jos.

— O să-ţi duc fotoliul pe verandă.

El a încuviinţat dând din cap. Susan se aşteptase să facă mare caz, dar, pentru că nu a făcut-o, a simţit deodată un gol în stomac.

— Doar după-amiaza asta, a adăugat ea, dându-şi imediat seama că de fapt căuta să se convingă pe sine.

— Da, poate e o idee bună ca unul din noi să stea de pază, a spus Bertie. Soldaţii ăştia sunt proşti ca noaptea.

Susan a spălat vasele, apoi a cărat fotoliul lui Bertie pe verandă. Fotoliul era mai lat decât cadrul uşii. A trebuit să-l răstoarne mai întâi pe o latură, chinuindu-se apoi să-l împingă afară. Când bunicul s-a aşezat, Susan a observat că stofa era sfâşiată într-o parte.

— Îmi pare rău, a spus ea, îndesând umplutura sub colţul de stofă ruptă. O să-l repar.

— Dar asta îi dă personalitate, draga mea, a spus el mângâind-o pe mână.

L-a învelit bine pe Bertie cu pătura. A pus lângă el bastonul şi flaconul cu pastile, chiar dacă ştia prea bine că nu o să se atingă de nici unul. Apoi s-a dus la hulubării.

Tot restul după-amiezii s-a silit să-şi vadă de treabă. Îi era teamă să-l lase pe Bertie singur, dar nu avea de ales. În mai puţin de o săptămână, cinci sute de porumbei trebuiau să fie gata pentru următoarea misiune şi, după standardele sale, nu erau pregătiţi. Nici pe departe. Era nevoie de mai multe zboruri de