iar: „Nu poţi fi independent de Dumnezeu decît atîta vreme cît te bucuri de tinereţe şi prosperitate; independenţa nu e suficientă pentru a te duce fără primejdii pînă la capăt“. Ei bine, acum noi ne bucurăm de tinereţe şi prosperitate pînă la capăt. Ce urmează? Fără doar şi poate, faptul că ne putem permite să fim independenţi de Dumnezeu. „Sentimentul religios ne va despăgubi pentru toate pierderile suferite.“ Dar, de fapt, noi nu suferim nici un fel de pierderi care să trebuiască să ne fie compensate; sentimentul religios este de prisos. Şi de ce ar trebui să mai alergăm în căutarea unui înlocuitor al dorinţelor tinereşti, cînd acestea nu ne lipsesc niciodată? De ce să căutăm un surogat pentru distracţii, cînd continuăm să ne bucurăm pînă în ultima clipă de toate prostioarele şi năzbîtiile de altădată? Ce nevoie mai avem de repaus, cînd minţile şi trupurile noastre continuă să savureze din plin activitatea? Ce nevoie mai avem de consolări, cînd avem soma? De ce ne mai trebuie ceva constant şi neschimbător, cînd există ordinea socială?

— Deci dumneavoastră credeţi că nu există Dumnezeu?

— Ba nu, eu cred că probabil există un Dumnezeu.

— Atunci de ce…?

Mustafa Mond îl opri cu un gest şi continuă:

— Dar el se manifestă în moduri diferite pentru oameni diferiţi. În vremurile premoderne s-a manifestat sub forma fiinţei descrise în aceste cărţi. Acum însă…

— Cum se manifestă acum?

— Păi se manifestă ca o absenţă; ca şi cum nici nu ar exista.

— Asta e din vina voastră.

— Hai să zicem din vina civilizaţiei. Dumnezeu nu e compatibil cu maşinile, cu medicina ştiinţifică şi cu fericirea universală. Trebuie să faci o opţiune. Civilizaţia noastră a ales maşinile, şi medicina, şi fericirea. Tocmai de aceea trebuie să ţin încuiate în seif cărţile astea. Sînt obscene. Oamenii ar fi şocaţi dacă…

Sălbaticul îl întrerupse:

— Bine, dar nu este firesc să simţi că există un Dumnezeu?

— Ai putea la fel de bine să te întrebi dacă e firesc să te închei la pantaloni cu fermoare, zise sarcastic Controlorul. Dumneata îmi aminteşti de un alt individ din ăia de demult, numit Bradley7. El definea filosofia drept descoperirea unei raţiuni greşite pentru ceea ce omul crede în mod instinctiv. De parcă omul ar crede în ceva în mod instinctiv! Omul crede anumite lucruri pentru că a fost condiţionat să le creadă. Descoperirea unor raţiuni greşite ale lucrurilor pe care le crezi, din alte raţiuni, greşite – asta înseamnă filosofia. Oamenii cred în Dumnezeu pentru că au fost condiţionaţi să creadă în el.

— Şi totuşi, insistă Sălbaticul, e firesc să crezi în Dumnezeu cînd eşti singur – singur de tot în toiul nopţii, gîndindu-te la moarte…

— Dar acum oamenii nu sînt niciodată singuri! zise Mustafa Mond. Noi îi facem să urască singurătatea; şi le aranjăm vieţile astfel încît le e aproape imposibil să mai fie vreodată singuri.

Sălbaticul clătină posomorît din cap. La Malpais suferise pentru că fusese ostracizat de la activităţile obşteşti din pueblo, în Londra civilizată suferea pentru că nu mai putea scăpa de activităţile acestea comunitare, nu putea să se bucure niciodată de tihna singurătăţii.

— Vă amintiţi fragmentul acela din Regele Lear? întrebă într-un tîrziu Sălbaticul: „Ciudat de drepţi sînt zeii, cînd păcatul ce ne-a plăcut să-l facem ni-i pedeapsa: cu ochii lui plăti şi tata noaptea păcatului din care te-ai născut“8, iar Edmund răspunde – nu uitaţi că e rănit, pe moarte: „E prea adevărat ce spui, şi roata norocului oprită-i pentru mine“9. Ei, de asta ce spuneţi? Nu s-ar părea că există un Dumnezeu care chiverniseşte lucrurile, împărţind pedepse şi răsplăţi?

— Da, chiar aşa ţi se pare? îl întrebă la rîndul său Controlorul. Îţi poţi îngădui tot soiul de vicii plăcute cu o femeie stearpă, fără să rişti să-ţi scoată ochii amanta fiului tău: „Roata norocului oprită-i pentru mine“. Dar unde ar fi astăzi Edmund? S-ar lăfăi pe un fotoliu pneumatic, cu mîna pe după talia unei fete, sugîndu-şi guma de mestecat cu hormoni sexuali şi privind un film senzorial. Zeii sînt drepţi, nu încape nici o îndoială, dar codul legilor lor este dictat, în ultimă instanţă, de oamenii care organizează societatea, Providenţa ia exemplu de la oameni.

— Sînteţi sigur? întrebă Sălbaticul. Sînteţi chiar atît de sigur că Edmund cel din fotoliul pneumatic n-a fost pedepsit tot atît de aspru ca şi Edmund care e rănit şi căruia o dată cu sîngele i se scurge din trup şi viaţa? Zeii sînt drepţi. N-au folosit ei viciile plăcute lui ca un mijloc de a-l degrada şi înjosi?

— De a-l degrada? Din ce situaţie? De pe ce treaptă? Ca cetăţean fericit, muncitor şi, totodată, ca bun consumator, este perfect. Bineînţeles, dacă alegi vreun alt etalon decît al nostru, atunci ai putea eventual să spui că a fost înjosit. Dar trebuie să te menţii în limitele aceluiaşi cod de postulate. Nu poţi să joci golf electromagnetic după regulile Popicelor centrifuge.

— „Fiindcă vitejia şi onoarea au inimi iepureşti cînd raţiunea le-ndoapă gîndul; multa judecată înfricoşează inima bărbată.“10

— Ei haide, haide, ripostă Mustafa Mond, împingi lucrurile cam prea departe, nu crezi?

— Dacă v-aţi îngădui să vă gîndiţi la Dumnezeu, nu v-aţi lăsa degradaţi de viciile plăcute. Aţi avea un motiv să înduraţi răbdători lucrurile, să le faceţi cu multă bărbăţie. Am văzut asta la indieni.

— Nu mă-ndoiesc, îi