unde a rămas treizeci de ani, timp în care nu a rupt niciodată tăcerea pe care şi-a impus-o ducând o viaţă de izolare socială. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ca un aparat de radio din salonul lui să transmită un meci de fotbal între echipa oraşului său natal şi o echipă tradiţional rivală.

  Atunci când, într-un moment crucial al jocului, arbitrul a acuzat de fault un jucător al echipei oraşului natal al soldatului, veteranul cel mut a sărit de pe scaunul său, s-a uitat la aparatul de radio şi a spus primele cuvinte după mai bine de trei decenii: „Măgar tâmpit!” a ţipat el; „încerci să le dai lor meciul?”. Şi cu asta s-a întors la scaunul său şi la tăcerea pe care n-a mai rupt-o niciodată după aceea aceea.

  Există două lecţii importante care pot fi învăţate din această poveste. Prima priveşte forţa pură a fenomenului. Dorinţa veteranului ca echipa oraşului său natal să câştige a fost atât de puternică încât numai ea a reuşit să producă o deviere de la modul său de viaţă profund înrădăcinat. Efecte asemănătoare ale evenimentelor sportive asupra obiceiurilor unor înrăiţi iubitori ai sporturilor sunt departe de a fi specifice doar saloanelor spitalelor de veterani.

  În timpul Jocurilor Olimpice de iarnă din 1980, după ce echipa de hochei a Statelor Unite a învins echipa favorită a Uniunii Sovietice, tatălui portarului echipei americane, Jim Craig, un antialcoolic convins, i s-a oferit o băutură. „Nu băusem alcool în viaţa mea,” a povestit el mai târziu, „dar cineva din spatele meu mi-a întins un coniac. L-am băut. Da, am făcut-o.”. Acest fel de comportament neobişnuit nu se întâmplă numai părinţilor jucătorilor.

  Suporterii din afara arenei hocheiului au fost descrişi, în relatările de ştiri, ca având un comportament frenetic: „Se îmbrăţişau, cântau şi făceau tumbe în zăpada.”. Chiar şi acei suporteri care n-au fost prezenţi la Lake Placid au sărbătorit victoria şi şi-au afişat mândria printr-un comportament bizar. În Raleigh, Carolina de Nord, o întrecere de înot a trebuit să fie oprită când, după anunţarea scorului la hochei, concurenţii şi audienţa au scandat împreună „SUA! SUA!” până când au răguşit.

  Într-un magazin liniştit din Cambridge, Massachusetts, în momentul când au fost difuzate ştirile, a izbucnit un întreg tărăboi cu suluri de hârtie de toaletă zburând prin aer şi prosoape de hârtie pe post de flamuri. Angajaţii şi managerul magazinului s-au alăturat entuziasmului clienţilor.

  Fără îndoială, această forţă este profundă şi năvalnică. Dar, dacă ne întoarcem la povestirea despre veteranul cel tăcut, putem constata că iese la iveală un alt lucru despre natura asocierii dintre sporturi şi suporterii lor, ceva crucial pentru caracterul său fundamental: este o problemă personală. Orice mică parte a identităţii sale devastate, pe care soldatul cel mut încă o mai poseda, a fost absorbită de jocul de fotbal. Oricât de slab ar fi putut deveni eul său după treizeci de ani de zăcut în muţenie într-un salon de spital, el s-a implicat în rezultatul meciului. De ce? Pentru că el personal se simţea afectat de o înfrângere a echipei oraşului natal. Cum asta?

  Prin efectul principiului asocierii. Simpla legătură cu locul său de naştere l-a prins, l-a încolăcit, l-a legat de posibilul triumf sau eşec. După cum a spus distinsul autor Isaac Asimov pe când descria reacţiile noastre la concursurile pe care le vizionăm: „Atunci când toate opţiunile sunt egale, te îndrepţi spre propria cultură, spre cei de acelaşi sex, spre locul în care te-ai născut. iar ceea ce vrei să dovedeşti este că eşti mai bun decât alţii. De oriunde te-ai trage, cei de acolo te reprezintă pe tine; şi atunci când ei câştigă, şi tu câştigi.”88

  Văzută din această perspectivă, pasiunea suporterilor sportivi începe să capete sens. Jocul nu este un amuzament uşor de care să te bucuri pentru aspectul exterior şi pentru impresia artistică. Stima faţă de sine este miza. De aceea, mulţimea suporterilor oraşului-gazdă este atât de înfocată şi, încă mai grăitor, atât de recunoscătoare faţă de cei care răspund de victoria echipei lor.

  Din acest motiv, aceeaşi mulţime devine, adesea, feroce faţă de jucători, antrenori şi alte oficialităţi implicate în eşecuri sportive.

  Intoleranţa suporterilor faţă de înfrângere poate scurta chiar şi carierele unor jucători sau antrenori de succes. Să luăm cazul lui Frank Layden care a părăsit brusc postul de antrenor al echipei de NBA Utah Jazz în timp ce echipa era în fruntea ligii.

  Succesul relativ al lui Layden, umorul său cald şi binecunoscutele sale activităţi caritabile în Salt Lake City nu au fost suficiente pentru a-l proteja de mânia unora dintre suporterii echipei după ce aceasta a pierdut mai multe jocuri. Menţionând o serie de incidente cu suporteri care au depăşit limitele, incluzând un incident când oamenii l-au aşteptat o oră pentru a-l insulta după ce echipa a fost învinsă, Layden şi-a explicat decizia astfel: „Uneori, în NBA te simţi ca un câine. Am întâlnit oameni care m-au scuipat.

  Am dat peste un tip care a venit la mine şi mi-a spus «Sunt avocat. Loveşte-mă, dă-mi una ca să te pot da în judecată.». Cred că America ia toate sporturile prea în serios.”

  Deci, vrem atât de mult ca echipele preferate să câştige pentru a ne dovedi propria superioritate. Dar cui încercăm noi să dovedim că suntem mai buni? Desigur, nouă înşine, dar şi tuturor celorlalţi. În conformitate cu principiul asocierii, dacă ne putem înconjura de succese cu care avem o legătură, chiar şi superficială (de pildă, locul unde trăim), prestigiul nostru public va creşte.

  Au dreptate suporterii sportivi să gândească că, fără să placheze vreun adversar, să prindă vreo minge sau chiar fără să participe la un meci, vor fi atinşi de o parte din gloria echipei oraşului în care trăiesc?

  Eu cred că da. Dovezile sunt în favoarea lor.

  Să ne amintim că mesagerii din Persia nu influenţau cu nimic ştirile pe care le aduceau, iar clopoţelul lui Pavlov nu aducea hrană şi totuşi efectul apărea. Simpla asociere este suficientă.