class="p1">  Din acest motiv, dacă echipa Universităţii California de Sud câştigă cupa Rose Bowl, ne putem aştepta ca oamenii care au vreo legătură cu California de Sud să încerce să sporească vizibilitatea acestei legături în oricare dintr-o varietate de moduri.

  Într-un experiment care arată cum poate servi purtarea unor haine pentru a proclama o asemenea asociere, cercetătorii au numărat tricourile specifice fiecărei universităţi, pe care le purtau studenţii lunea dimineaţă, în campusurile a şapte universităţi cu echipe de fotbal cunoscute: Arizona State, Louisiana State, Notre Dame, Michigan, Ohio State, Pittsburgh şi Southern California. Rezultatele au arătat că mai mulţi studenţi purtau tricourile specifice universităţii lor dacă echipa câştigase în duminica precedentă. Mai mult, cu cât victoria fusese câştigată la un scor mai bun, cu atât erau purtate mai multe tricouri. Un meci câştigat strâns, după o luptă grea, nu-i îndemna pe studenţi să se îmbrace în culorile echipei ci numai o victorie clară, zdrobitoare, răsunând de incontestabilă superioritate.

  Această tendinţă, de a încerca să ne încălzim la razele gloriei trâmbiţând legăturile noastre cu oameni de succes, îşi are reversul în încercarea noastră de a evita să fim eclipsaţi de înfrângerile altora, într-o manifestare uimitoare din timpul sezonului ghinionist din 1980, suporterii care aveau abonamente pentru meciurile din tot sezonul echipei New Orleans Saints au început să apară la stadion purtând pungi de hârtie pe cap pentru a-şi ascunde feţele.

  Pe măsură ce echipa lor suferea înfrângere după înfrângere, tot mai mulţi suporteri şi-au pus pungi de hârtie până când camerele TV au ajuns să înregistreze imaginea extraordinară a unei mulţimi de oameni înfăşuraţi în hârtie maronie din care nu se vedea altceva decât vârful nasului.

  Găsesc instructiv faptul că, într-un meci de pe la sfârşitul sezonului, când era clar că echipa va câştiga în sfârşit, suporterii au renunţat la pungile de hârtie şi şi-au dezvăluit identitatea din nou.

  Toate acestea îmi spun că noi manipulăm în mod voit vizibilitatea legăturilor noastre cu câştigătorii sau cu perdanţii pentru a ne pune într-o lumină favorabilă faţa de oricine poate vedea aceste legături. Evidenţiind legăturile pozitive şi ascunzându-le pe cele negative, încercăm să-i facem pe ceilalţi să gândească în termeni mai favorabili despre noi şi să ne simpatizeze mai mult.

  Există multe căi în care facem acest lucru, dar una dintre cele mai simple şi pătrunzătoare constă în felul cum folosim pronumele. Am observat, de pildă, cât de des, după victoria echipei gazdă, mulţimea de suporteri care se află în raza de acţiune a unei camere TV împunge aerul cu degetele făcând semnul victoriei şi strigând, „Noi suntem cei mai buni! Noi suntem cei mai buni!”. Merită observat că suporterii nu strigă „Ei sunt cei mai buni” sau măcar „Echipa noastră este cea mai bună”. Pronumele folosit este „noi”, ales să demonstreze cea mai strânsa legătură posibilă cu echipa.

  Am observat că nimic asemănător nu se întâmplă în cazul în care echipa pierde. Nici un telespectator nu va auzi vreodată scandându-se: „Noi suntem cei mai proşti! Noi suntem cei mai proşti!”. Când echipa oraşului natal a fost învinsă este timpul să tedelimitezi de ea. Acum pronumele „noi” nu mai este dorit, preferându-se pronumele separator „ei”.

  Pentru a dovedi acest punct de vedere, am făcut odată un mic experiment în care li s-a telefonat unor studenţi de la Universitatea de Stat din Arizona şi li s-a cerut să spună rezultatul unui meci susţinut de echipa universităţii lor cu câteva săptămâni mai înainte. Unora dintre studenţi li s-a cerut să spună scorul unui anumit joc pe care echipa lor îl pierduse; altora li s-a cerut să spună rezultatul unui joc diferit – unul pe care echipa lor îl câştigase.

  Eu, împreună cu colegul meu cercetător, Avril Thorne, am ascultat, pur şi simplu, ce s-a spus şi am înregistrat numărul de studenţi care a folosit cuvântul „noi” în relatările lor. Când rezultatele au fost finalizate, a devenit evident că studenţii au încercat să se conecteze la succesul echipei folosind cuvântul „noi” pentru a descrie victoria echipei universităţii lor. „Noi am bătut echipa Universităţii Houston cu 17 la 14,” sau „Noi am câştigat.”.

  În cazul unui joc pierdut, pronumele „noi” a fost rareori folosit. Studenţii au folosit în loc nişte termeni gândiţi să-i delimiteze de echipa învinsă: „Ei au pierdut în faţa Universităţii din Missouri cu 30 la 20” sau „Nu ştiu scorul, dar echipa Statului Arizona a fost bătută.”. Probabil că dorinţele gemene, de a stabili o legătură cu câştigătorii şi de a ne delimita de cei care pierd au fost combinate desăvârşit în remarcele unui anumit student.

  După ce a relatat sec scorul la care a fost învinsă echipa universităţii lui – „Universitatea Stalului Arizona a pierdut cu 30 la 20” – el a trântit cu durere: „Ei au lăsat să le scape şansa noastră de a participa la campionatul naţional!”89.

  Dacă este adevărat că vrem să ne punem într-o lumină bună, că încercăm să ne încălzim la razele gloriei unor succese cu care suntem asociaţi, chiar şi vag, reiese o implicaţie provocatoare: va fi mai probabil să folosim această abordare atunci când simţim că nu prea avem cu ce ne lăuda. Ori de câte ori imaginea noastră publică este şifonată, vom trăi o dorinţă sporită de a ne reface imaginea trâmbiţând legăturile noastre cu oameni de succes.

  În acelaşi timp, vom evita cu bună ştiinţă să ne dezvăluim legăturile cu oameni care au avut eşecuri. În sprijinul acestor idei vine studiul realizat telefonic printre studenţii Universităţii Statului Arizona. Înainte de a fi întrebaţi despre victoria sau înfrângerea echipei lor, li s-a dat un test de cunoştinţe generale. Testul a fost aranjat în aşa fel încât unii studenţi s-o dea în bară rău de tot, iar alţii să se descurce destul de bine.

  Aşa că, în momentul în care au fost întrebaţi despre scorul la fotbal, jumătate dintre studenţi îşi simţeau imaginea de sine afectată de rezultatele negative la test. Aceşti studenţi au arătat, mai târziu, cea mai mare nevoie de