spuse nimic. Păşi clătinându-se, rezemată de braţul lui Bozoncea. Pe ochi îi apăsa încă privirea ascuţită, verde a celui tânăr.

Sandu râdea de Gheorghe. Acesta nu se dăduse în lanţuri.

— Ti-e frică, Treanţă, ai? Tu în pat o să mori! zise, şi-l scuipă între picioare.

Codoşul înjură, spunând că are ameţeli când se urcă în drăcoveniile acelea. Şi, pe urmă, în timpul ăsta, mai învârtise câte ceva, să aibă de buzunar.

Sub nişte şopruri, alături, pocneau puştile şi tinichelele. Poligonul de dat la semn avea câteva stive de cutii de conserve. Din trei lovituri trebuia să le dărâmi ca să capeţi o cană şi Sandu îşi încercă norocul. Puse o piesă de doi lei pe masă şi căpătă trei mingi de cârpă, pe care le cântări în palmă. Era stângaci şi încercă de trei ori. Premiul l-a luat ucenicul dintr-o singură tragere. Avea ochiul bun şi-a curăţat raftul. Lui Bozoncea îi plăcea însă la tiribombe. Se strecurară prin mulţimea amestecată şi ajunseră în faţa aparatului. Plătiră un leu şi îşi încercară puterea. Starostele ceru ciocanul şi zise râzând:

— O să-ţi stric daravela!

Îşi suflecă mânecile şi se uită mândru la Didina. Vântul de aprilie îi mişca părul bogat şi pe faţa lui mohorâtă se aşternu un zâmbet de mulţumire. Maiul era greu şi avea o coadă lungă. Stăpânul măsură înălţimea unde trebuia să pocnească o capsă. Ridică o dată ciocanul şi plesni jos drugul de fier al tiribombei.

Se auzi un trosnet şi în capul ei se aprinse un foc mic. Negustorul scoase un pol şi-i luă ciocanul din mână. Aşeză apoi altă capsă.

— Gata, cine mai trage? La încercarea puterii!

— Eu mai trag! râse Bozoncea.

— Păi ai tras.

— Ce, nu mai e voie?

— Nu-ţi mai dau.

O dată se supără hoţul.

— Cum adică, nu vrei? Ce-i bulibăşeala asta?

— Nu. Ţi-ai luat polul, du-te cu Dumnezeu…

Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Pe aici nu-l ştiau.

— De!… mârâi.

Celălalt se băgă sub ochii starostelui. Se adunase lume împrejur. Didina îl rugă:

— Să nu dai!

Abia se potoli. Luă maiul şi i-l întinse lui Paraschiv:

— Încearcă şi tu!

Ucenicul ridică ciocanul. Era greu. Abia îl ridică deasupra capului. Când lovi, capsa nu pocni sus. Ţiganca chicoti deodată cu glasul ei limpede şi ascuţit. Pungaşului i se ridică sângele în obraz. O privi cum râdea în lumina primăverii cu dinţii ei puternici şi albi, strângând din ochi şi prăpădindu-se de neîndemânarea lui. Dacă n-ar fi fost acolo alde Bozoncea, ar fi pisat-o cu picioarele, s-o înveţe minte, şi îi făgădui în gând s-o sfărâme în bătaie dacă o prinde-o vreodată singură.

Starostele îşi îmbrăcă haina şi hohoti de moliciunea lui.

— Aşa oi fi şi la muieri!

La plecare, Mână-mică l-a prăjit pe-un carditor care învârtea nişte cărţi strigând mulţimii:

 

Două negre, una albă,

Cea cu marca se plăteşte,

Fii atent şi urmăreşte,

Mizaţi, domnilor!

Cu o cărămidă nu faci casă,

Nici c-o floare primăvară,

Dacă ţi-e frică de baltă,

Peşte nu mănânci,

Ia frumos la-ntoarcere,

Cum a luat şi dom’ plotonier-major…

 

Sandu ştia şmecheria, o fumase şi i-a ciupit banii ginitorului de două ori. Când a înţeles fraierul, era prea târziu. Şuţul i-a spus:

— Mai învaţă, puişorule!

Râdeau toţi primprejur, şi-au plecat mulţumiţi. Se iviseră şi nişte sergenţi pe la margine. La bariera Dudeştiului, s-au despărţit. Stăpânul a plecat cu gagica la ogeacul lor în Trei Coinaci, şi Sandu i-a cărat pe ăl bătrân şi pe Paraschiv la coardele lui.

Frumos mai mirosea seara de primăvară! Tot Bucureştiul duhnea a mititei şi la Tarapana se auzeau lăutarii. Pe lături ardeau felinare vesele.

Numai ucenicul era fiert. Îi stătea gândul la Didina. În timpul ăsta ea se iubea cu Bozoncea.

— Ce-i puişorule? îl întrebă ăl bătrân.

— Ce să fie? Mi s-a urât.

— Las’, că ştiu eu de unde se trage urâtul ăsta…

Sandu zâmbea pe sub mustaţă. Zise şi el într-o doară:

— Te-oi fi săturat de bine, nenică…

Mai că trecuse şi vara aia fierbinte, arzătoare. Rar cădea câte-o ploaie. Tot pe malul gârlei şedeau, la Băneasa, pândind trenurile de marfă pe care le scodoleau noaptea.

Într-o sâmbătă au pus mâna sergenţii şi pe Gheorghe şi pe Paraschiv. Plecaseră pe Griviţa, să mai miroasă. Salcâmii sălbatici de pe Calea Negustorilor începuseră să se usuce. O căldură moale, de sfârşit de iulie, plutea împrejur.

— Vine iar toamna, oftă ăl bătrân, şi noi tot coate-goale…

— Ca mielul eşti, Treanţă! răspunse nepăsător ucenicul.

Ce ştia Paraschiv ce înseamnă o viaţă de hoţ! Să furi treizeci de ani şi să nu te-alegi cu nimic, parcă ar fi fost blestemaţi banii care-i trecuseră prin mână. O casă nu era mare lucru, la urma urmei, gândi. Palate ar fi avut dacă ar fi strâns şi n-ar fi risipit cu muierile.

Au trecut de gară şi s-au amestecat în mulţime. Griviţa gemea de precupeţi şi de ţărani. Negustorii scoseseră stămburile afară, pe scaune, şi strigau cât îi ţinea gura:

— Care mai cumperi americă, madipolon, serj!

— Ia şi te-ncalţă! Ia şi te-ncalţă!

— Uite ce mai costum! Extra, frăţioare!

Şi-i trăgeau pe mocani de mână, îi băgau în prăvălii şi le luau banii.

Manglitorul a adulmecat. Veneau şi ceferiştii grămadă. Era zi de leafă şi se putea face treabă. Îi ardeau palmele să mai simtă hârtiile de-o sută în buzunare.

— Mai repede, Paraschive, l-a grăbit pe ucenic. Te mişti ca ochiul mortului… Haide-ncoace, că am eu şustele mele…

Când să străbată spre Ateliere, au dat cu ochii de sergenţi.

— Şestul, sticleţii!

Au întors dosul şi-au vrut să se strecoare. Când, în faţă, pe cine văzură? Pe Rică şi pe Sulă, cu două bice în mână. Cel tânăr nu-i cunoştea. Nu-i văzuse decât noaptea pe camionagii, la furtul iepelor. Codoşul s-a îngălbenit. L-a tras de mână pe ucenic într-o parte. Era prea târziu. Huidumele îl ştiau pe Gheorghe.

— Uite-i pe-ai lui Bozoncea! a strigat unul, şi le-au căzut în cârcă. Nu mai aveau ce să facă. Bine că vă găsirăm, că de când vă căutăm! zise Rică, şi puse mâna pe cel tânăr.

S-a smucit Paraschiv, a vrut să fugă, dar nu i-a mers. Sulă îl