ţinea pe bătrân. I-au dat pe mâna gaborilor. Tot drumul i-au lovit cu bicele. Sânge îi făcuse.

— Să scoateţi caii, c-atât v-a fost!

— Care cai? Ce cai? striga codoşul la ei.

— Las’, că ştiţi voi ce cai!

Şi iar îi loveau cu pumnii lor ca baroasele. Asta era bătaia aia de-i povestise Gheorghe, gândi ucenicul. Vrea să zică nu scăpase, îi întindeau şi lui pielea. Scrâşnea şi se uita la Rică:

— Mă, nu scap eu…

Lumea se adunase în păr. Pe drum, spre circumscripţie, au trecut şi prin piaţă. Ieşiseră negustorii ca la urs. Râdea Iani din uşa plăcintăriei:

— Hi, hi, hi, uite bre, bandiţii…

Se ţineau cu mâna de burtă simigiii. Pungaşii, să intre în pământ, şi mai multe nu. Moarte le-a jurat ucenicul.

— Am scăpat bre, ziceau grecii, legându-şi curelele.

Precupeţele oftau după Gheorghe:

— L-au luat, sărăcuţul, şi ce om cumsecade era!

Apoi se răstiră la negustori:

— Da mai tăceţi dracului, că se întoarce el odată şi-o să vedeţi voi!

Iani îşi mângâia guşa şi striga la prăvăliaşi:

— Scoateţi, bre, plăcintele afară, că nu are cine să le mai fure!

Muierile aruncară cu roşii terciuite în tarabele lor.

— Huo! Că voi sunteţi mai pungaşi decât ei! Vindeţi bostanul cu doi lei felia, nu vă e milă de omul sărac! Fir-aţi ai morţii cu neamul vostru!

— Dar ce-aveţi, bre? se mira Iani. Şi strânse iar brânzoaicele: Băgaţi, bre, marfa-napoi, că ne fac proastele astea pagubă!

•

Hoţii ajunseseră la circumscripţie cu păgubaşii împrejur. Acolo au dat camionagiii câte o declaraţie, cum a fost. Cereau despăgubiri şi pedepsirea vinovaţilor.

Pe caramangii i-au pus sergenţii într-o pivniţă de ciment. Se dusese dracului şi libertatea lor. Gheorghe a scos un muc de ţigară din fundul buzunarelor, l-a aprins cu un chibrit pe care l-a frecat de pantalonii lustruiţi şi a tras un fum adânc în piept.

— Cum e, Treanţă? întrebă Paraschiv.

— Rău, vai de oasele noastre, ni le paradesc ăştia!

Îşi şterse sângele de pe ochi.

— Te doare?

— Nu că sunt obişnuit… şi scuipă în duşmănie. Las’, că ieşim noi de-aici!

Celălalt tăcea. Nu simţea nicio frică. Numai o mânie grea îi ţinea inima. Îi fusese ruşine să treacă bătut pe sub nasul negustorilor. Asta nu le-o ierta el aşa de uşor.

Ăl bătrân rumega, frecându-şi barba cu palma:

— Paraschive!

— Ei?

— Vezi, nu ştii nimic! Am fost la Tulcea după peşte. De asta spui că ne ocupăm, negustori… Te taie, te omoară, îl iei pe un ştiu în braţe. Dacă nu mărturisim, nu are ce ne face!

Tăcu puţin. Se scărpină după ureche.

— Or să ne întindă oasele, poate mai scapi un cuvinţel, două. De cai ca de cai, poţi să sufli câte ceva dacă n-o să mai poţi, dar să nu-i faci cântarea lui Bozoncea, că degeaba mai ieşi de aici… Te omoară… Or să ne întrebe: „Da stăpânu vostru pe unde este?” „Nu ştiu, n-am văzut!” Dacă te-ar pica…

— Bine, mormăi ucenicul.

În pivniţă era umezeală şi frig. Abia se vedea. Peste vreun ceas, a intrat un sergent şi i-a chemat sus la comisar. Gheorghe şi-a făcut repede o cruce:

— Ţin-te, Paraschive!

Suiră într-o odaie scundă, luminată de ferestre prăfuite, cu geamurile nespălate, în care se aflau două mese nevopsite, pline de hârtii, şi câteva bănci înguste şi lungi. Împrejur se simţea un miros de tutun prost. Duşumelele erau murdare şi se vedea că în camera asta nu se măturase de mult. După o masă, pe un scaun ce scârţâia, şedea comisarul, o namilă de om, gras şi burduşit. Pe cap ţinea chipiul lui tivit cu fire de aur, cu cozorocul ridicat, dat pe ceafă. De sub masă ieşeau două cizme strânse pe pulpele groase, pline de praf, cu ţinte de fier pe tălpi, descusute la carâmbi.

Pungaşii, cu sergentul lângă ei, rămăseseră încremeniţi lângă uşă. Gheorghe îşi scoase pripit şapca, ascunzând-o la spate.

— Ăştia sunt? întrebă şeful cu voce răstită.

— Da.

— Noi, să trăiţi! se repezi codoşul.

— Vorba! se făcu sergentul spre el.

Presarul mormăi, privindu-i. Se uită la cel tânăr.

— Cum îţi zice? îl întrebă.

— Paraschiv.

— Şi ăsta cine e? arătă spre cârcotaş.

— Gheorghe, să trăiţi! răspunse repede Treanţă.

— De ce vorbeşti, mă, neîntrebat? se supără poliţaiul.

După aceea tăcu, privind prin fereastra murdară salcâmii betegi din curte. Umbra lor subţire se lungea pe o hartă aşternută pe un perete. Câteva muşte îi bâzâiau în jurul chipiului. Sergentul schimbase piciorul din repaus. Năduşise şi gâfâia. În odaie era o căldură zăpuşitoare. Din stradă se auziră oltenii strigând: „Roşii, ia roşii de bulion!”

Şeful tot tăcea. Se scărpina în cap cu tocul de lemn pe care-l avea în mână. Peniţa de oţel scotea un sunet limpede. Pungaşii îl priviră mai bine. Nu era nici tânăr, nici bătrân. Părea nedormit. Sub ochi avea două pungi vinete de grăsime. Sub pieliţa lor subţire se zbătea sângele în nişte vinişoare albastre.

Vorbi târziu, cu gura pe jumătate:

— Ia zi, mă, unul din voi, care ştie ce-i cu caii ălora?

Paraschiv îşi muşcă limba. Trase cu coada ochiului la Gheorghe. Acesta se îngălbenise de tot.

— Care cai, dom’ comisar, să trăiţi? se bâlbâi.

Şeful tăcu, parcă n-ar fi auzit. Sergentul îşi potrivi mai bine chipiul. Lumina de afară crescuse. Se auzeau muştele lovindu-se de geamuri.

— Ia spune, mă, tu, ălălalt! Ce-i cu caii?

— Nu ştiu nimic, să trăiţi, dom’ comisar! se repezi tot Treanţă, lipindu-şi picioarele desculţe unul de altul, ca la militărie.

— Taci! strigă, ridicându-se şi răsturnând scaunul omul statului.

Se proptise cu palmele pe masă.

— Unde-s, mă, caii? urlă de zuruiră ferestrele. Caii, mă, caii căruţaşilor, ăi de i-aţi furat voi!

Sergentul îşi strânse mai bine centiroanele. Se băgă în vorbă, ca unul care ştia metehnele celui mai mare:

— Spuneţi, mă, până nu se supără dom’ şef!

— Nu ştiu nimic! Să fie mama a dracului! se jură codoşul.

— Zău! întări Paraschiv.

Presarul se depărtă de masă şi veni spre ei călcând greu în cizme. Pe Gheorghe îl apucă un tremurat.

— Caii! răcni.

Se dădură doi paşi înapoi.

Celălalt stătu.

Tăcură.

— Caii, mă, caii! o îndulci comisarul.

Avea nişte ochi galbeni, de motan. Îi privea parcă pe dinăuntru. Paraschiv nu mai putu să rabde şi se uită afară. Palma celui din faţă îi căzu grea, peste gură. Avea inele de alamă pe degete şi-i clănţăniră dinţii.

— Nu da, dom’ şef! scrâşni.

Sergentul apucă bastonul lui de cauciuc şi închise ochii. Comisarul se repezi şi la ăl bătrân. Îl cârpi de două ori, cu dosul peste faţă.

— Caii… spunea încet, râzând. Haide, mă, spuneţi! Unde-s