— Ce cai? se răsti Paraschiv.

Simţise în gură gustul sărat al sângelui şi încleştase pumnii. Şeful se uită la el, zâmbi şi vorbi iar:

— Zi, tu ai şi clanţă mare, ia să ţi-o-nmoi eu oleacă!

Dar parcă se răzgândi, se plimbă puţin prin faţa lor, strânse fălcile şi aşteptă. Tăceau.

— Va să zică, nu spuneţi! Se depărtă cu mâinile la spate, învârtindu-se pe călcâie. Nu spuneţi, bine…

Se rezemă de masa hodorogită. Lor le ardeau obrajii de lovituri, îi privi. Sergentul iar se amestecă:

— Spune mă, tu, ăsta mai bătrân. Dacă i-aţi luat, i-aţi luat, dar mărturisiţi! Scăpaţi mai ieftin. Dom’ şef vă iartă. Nu-i aşa, dom’ şef? Dacă daţi în scris că aduceţi caii înapoi, nu vă mai duce la Parchet. Haide, mă, spuneţi! Că acolo e mai rău. Voi aţi auzit de Parchet?

Hoţii tăcură.

Afară trecea un dric. Ascultară fanfara şi bocetele rudelor. Comisarul se închină, scoţându-şi chipiul. Îşi făcu şi Gheorghe o cruce mare.

— Dumnezeu să-l ierte! zise pios.

Presarul îşi aşeză iar şapca pe părul moale. Să fi fost patru după masă. Dricul trecuse. Se făcu linişte. În lumina stinsă dinăuntru tremurau dungi de praf ca nişte gratii albe. Afară foşneau salcâmii şi frecau zidul cu crengile lor uscate. Caramangiii priveau duşumelele.

Şeful scoase din saltarul mesei o bucată de pâine şi o roşie pe care o tăie cu briceagul. Înfulecă lacom şi vorbi cu gura plină:

— Zi, voi n-aţi auzit nimic despre nişte cai furaţi! N-oţi fi vinovaţi, mă, şi eu vă bat degeaba! Săracii!

— Să crape ăl de ştie ceva, să trăiţi! spuse Treanţă cu inima la loc. Am fost la Tulcea după peşte, eu şi cu tovarăşul ăsta, că cu de-alde-astea ne ocupăm, negustori… Să vă spună şi nea Lache, ăl de la haltă, care lucrează la mişcarea trenurilor, că ne-a văzut la gară cu paporniţele de peşte.

— Care peşte? sughiţă şeful.

— Peştele de l-am cumpărat. Un leu şi jumate chilu! Era şi crap, trei lei kilogramu. Clasa una! Să vă aduc şi dumneavoastră două chile!

Sergentul înghiţea în sec în spatele lor, privind cum dumica cu plăcere comisarul. Mai scosese şi o jumătate de castravete din sertar, presărase dintr-o hârtie de pe masă sare, oftă şi zise în cele din urmă, mulţumit:

— Şi, zi, aţi fost la Tulcea?

— Da, dom’ şef! Nu-i aşa, Paraschive?

— Aşa e.

Presarul rămase cu un coltuc de pâine în mână şi îşi curăţă briceagul de miezul lui pufos şi alb. Îl vârî apoi în buzunarul pantalonilor. Luă un chibrit, îl ciupi cu dinţii la un cap, îl ascuţi şi se scobi în măsele. Mestecă resturile gânditor. Se mai uită pe geam, sugându-şi limba, să mai adune sucurile rămase, şi întrebă leneş:

— Când aţi plecat?

Nu-i mai privi. Se apropie de geam. Aici era mai greu. Vorbi tot Gheorghe:

— Păi să fi fost acum câteva săptămâni. Ne-am suit într-un mărfar şi-am colindat toată Dobrogea. Scump peştele, dar face banii. Alaltăieri ne-am întors.

— Hm! mormăi omul de la fereastră.

Şi veni aproape de ei. Râdea. Râseră şi pungaşii, mânzeşte, că le era inima cât un purice.

O dată se încruntă comisarul:

— Cui vinzi tu pepeni? Dumnezeul mă-ti de huidumă! Da când aţi furat, tot la Tulcea aţi fost? Caii! Unde sunt caii, că vă bag în pământ!

Şi-i lovi pe amândoi cu pumnii, fără milă. Pe Treanţă îl pălise cu cizma în boaşe. Bătrânul căzu pe duşumea, gemând.

— Aoleu! Aoleu!

— Scoal’, că te fărâm!

— Dom’ şef, mor! mor! se tăvălea hoţul.

— Ia-l! strigă comisarul la sergent.

Paraschiv se ţinea cu mâna de fălci. Scuipă pe duşumea un dinte rupt şi-l cuprinse o ură oarbă şi neputincioasă.

Presarul se duse iar la fereastră. Gheorghe tot mai gemea, ţinut de subsori de sergent.

— Du-i la pivniţă! porunci în cele din urmă. Las’, că se mai gândesc ei.

Ieşiră. Afară, pungaşilor le veni să sară gardul şi s-o rupă la fugă. Beciul avea o uşă de tablă, pe care gaborul o încuie cu lacătul. Codoşul căzu, văicărindu-se, la pământ.

— Ce-i, fleoarţă? îl înghionti Paraschiv, batjocoritor. Doar de-atâta-mi eşti?

Celălalt nu răspunse. Se rezemă de zidul rece. Cel tânăr simţea încă pe obrazul sfâşiat inelele comisarului. Îi ţiuiau urechile şi ar fi dormit. O durere ascuţită de dinţi îl făcu să se perpelească încă mult timp.

Au aţipit târziu.

•

La miezul nopţii, auziră iar lacătul. Săriră buimaci şi înspăimântaţi în sus.

— Tot aşa, Paraschive! spuse repede ăl bătrân. Dacă nu ne dovedesc, n-au ce ne face…

Ucenicul simţi o mândrie care-i umplea pieptul şi parcă rănile nu-l mai durură. De acum putea să spună că e şi el călit şi nu-i mai fu frică.

Prin uşa deschisă, văzură cerul limpede de vară. Sergentul se schimbase. Era unul bondoc şi iute. Îi chemă afară. Iar urcară treptele de ciment.

Lipăiră cu picioarele goale pe duşumelele nemăturate. Înăuntru, comisarul moţăia pe scaun. Deasupra mesei ardea o lampă cu sticla afumată. Lumina ei n-ajungea în toate ungherele odăii. Pe o ladă mai şedea un om. Avea o faţă slabă, nebărbierită şi doi ochi încercănaţi şi negri. Palmele mari îi atârnau peste genunchi. Între picioarele lui zăriră un lighean acoperit.

Gheorghe înţelese. Aduseseră cărbuni să-i ardă la tălpi. Cel nou se ridică şi-l întrebă pe sergent:

— Ăştia sunt?

— Ăştia.

Umbra i se lungise peste cercevelele întunecate ale ferestrelor. Şeful ridică pleoapele, căscă, se întinse din toate oasele şi râse încet:

— Să vedem, tot n-o să spuneţi?

Oamenii legii se aşezară în faţa lor. Sergentul şi cel de pe ladă astupau lampa. În mijloc aştepta comisarul, cu mâinile în buzunare. El vorbi la început.

— Spuneţi unde sunt caii?

Hoţii se priviră în ochi. Încleştară măselele. Acu era acu…

— Nu ştim nimic, tăiaţi-ne, omorâţi-ne! Nu ştim nimic! zise Paraschiv hotărât.

Şeful îl mângâie cu palma lui grea pe barbă:

— Las’, c-ai să spui tu şi ce lapte ai supt de la mă-ta, n-avea grijă…

S-a mai jurat şi Gheorghe. Degeaba. Bătaia a început îndată. Întâi i-a lovit lunganul. În bojoci, în spate şi în cap. Cel tânăr se apleca şi ignea fără o vorbă. Treanţă începu să urle. Îi astupară gura. Ca o tobă suna spinarea codoşului.

— Caii! striga comisarul.

— Caii! zicea şi sergentul.

Pe urmă, şeful lepădă haina. Ucenicul îşi feri faţa. Dacă nu l-ar fi apucat ceilalţi, s-ar fi repezit la el, ar fi dat unde ar fi nimerit, şi pe urmă totuna i-ar