Îi culcară pe duşumele şi le cărau cu picioarele, lovituri după lovituri. Nici Gheorghe nu mai ţipa. Se auzeau doar izbiturile. Comisarul tăbărâse cu cizmele pe capul lor, să-i zdrobească. Îi pisau, nu altceva. Hoţii îşi fereau degetele şi mâinile. Simţiră vârfurile ascuţite în coaste. O durere fierbinte li se adâncea în trup. Parcă i-ar fi tăiat cineva cu briciul.

Când obosiră zbirii şi se aşezară asudaţi pe ladă, Paraschiv oftă uşor. Trase cu coada ochiului la tovarăş. Caiafa clipi, începând să geamă. Tot trupul le ardea ca o râie. Nu mişcară. Făcură pe morţii. Sergentul îşi scosese vestonul şi îşi strânsese cureaua. Gâfâia şi din cămaşă îi ieşeau aburi. Se făcu iar linişte.

— Nimic! rosti şeful.

Ceilalţi suspinară.

— Pune-i la uşă, câte unul! porunci.

Îl ridicară pe Gheorghe, că era mai aproape. Huiduma belise ochii şi părea cârpă. Îl traseră în sus şi sergentul îi vârî vârful degetelor în ţâţâna uşii. Comisarul o deschise puţin. Hoţul tresări. Parcă-i băgase jar sub unghii.

— Caii! striga presarul.

Uşa fu deschisă şi mai mult. Balamalele scârţâiră. Ţipă.

— Aoleu, mama mea! Aoleu, dom’ şef…

— Caii! striga presarul.

Îmbucătura uşii îi zdrelise pielea. Simţea sângele izbucnind afară. În cap îi juca numai un gând: că le dăduse mâna stângă şi că, dacă i-o fărâmă, tot o să poată mangli, cu dreapta, că pe aia o ferea. Apoi nu mai ştiu nimic. O durere ascuţită îl străpunse până la inimă. Îl lăsară pe duşumea.

Veni rândul lui Paraschiv. El îi privi pe fiecare în parte, să nu-i uite. Îşi îndreptă şalele zdrobite. Lumina lămpii scădea. Şeful era aprins la obraz. Necunoscutul râdea.

— Las’, că spuneţi voi!

Îi vârâră unghiile în despicătura de lemn. N-a scos un cuvânt. I-au făcut degetele zob. Curgea sângele din buricele lor rupte. Se aprindeau pe dinăuntru. Până în şira spinării îl durea. Parcă-i îndesaseră o vergea de foc prin limbă. Căscă ochii mari şi nu mai văzu decât o pată cenuşie. Se sfârşea. Lumina lămpii pierise. Numai o gălbeneală urâtă îi juca sub pleoape.

Presării i-au udat pe amândoi cu apă. Când s-au dezmeticit, o răceală li se prelingea pe obraji. Degetele nu le mai simţeau. Parcă erau retezate. Gheorghe oftă domol şi crăpă ochii. Lampa ardea încă deasupra lor cu lumina ei murdară.

Zbirii şedeau vorbind lângă fereastră. Se trezise şi Paraschiv. Sorbi cu limba apa scursă, sărată, şi îşi lipi obrazul lui rănit de tălpile desculţe ale celuilalt. Îl mângâie apoi încet cu barba.

— A mişcat! spuse comisarul.

Gheorghe râdea bucuros în el. Puteau să-l mai bată.

— Treceţi la treabă! le porunci şeful.

Sergentul se apropie. Scrâşnea din dinţi, furios. Aproape îi rugă:

— Spuneţi, mă, dracului unde sunt caii!

Hoţii tăcură.

Îi traseră pantalonii lui Paraschiv. Îi scoaseră şi cămaşa. Rămăsese în pielea goală. Îl cărară pe ladă, gâfâind.

— Udă frânghia! zise unul.

Ucenicul strânse fălcile. Auzi apoi apa clipocind în căldare. Se făcu din nou linişte.

— Spui? întrebă unul.

— Nu ştiu nimic.

— Bine.

Pungaşul se uită liniştit la ei. Îl întoarseră cu faţa în jos. Sergentul îşi potrivise frânghia. Îl plesni o dată cu sete. Sfoara groasă şi răsucită bine se lipi adânc de piele. Sângele ţâşni şuvoi. Iar băgau foc în el. Icni scurt.

— Ah, ah…

Se gândi că ar fi fost bine să fi putut să nu mai ştie nimic. Îl duru şi a doua lovitură, şi a treia. Frânghia cădea mereu în alt loc, alături, întâi pe spate, pe şolduri şi pe la încheieturi. Îi mutau oasele. Iar ţipă. Sergentul se încălzise. Ridică braţul şi-l lăsă cu furie de nenumărate ori. Durerea se înteţi, crescu, se ascuţi, apoi iar nu mai ştiu nimic. Îl împânzi o lene dureroasă. Parcă se scufundase într-o apă fierbinte. Capul i se rostogoli şi se prăbuşi de pe ladă.

Gheorghe tremura de frică pe duşumea. Îl luară şi pe el şi frânghia udă săpă şi în carnea lui semnele sălbatice ale bătăii. Presarii se schimbau pe rând. Loveau cu sete, se aplecau mai mult, înjurau şi-i udau cu apă. Sergentul căra căldările una după alta.

Îi lăsară cu spinările ca piftia, cam un ceas. Comisarul se înfuriase. Se răsti la ceilalţi:

— Trebuie să spună unul din ei!

Fumară aruncând ţigările arse pe jumătate.

Îi ridicară apoi pe ladă ca pe doi saci şi-i aşezară spate la spate.

— Aprinde cărbunii! ordonă şeful.

Necunoscutul dezveli ligheanul şi sergentul scoase un chibrit. Dădură foc. Gheorghe plângea cu capul în piept..

— Nu ne omorî, dom’ comisar, nu ne omorî! Nu ştim nimic…

Cărbunii pâlpâiau stins. Aduseră din curte o lampă de carbid, care arunca o flacără galbenă, iute. Fumul gros se răspândi în odaie. Presarul se apropie iar.

— Caii! Tu, ăsta tânăr! strigă, şi-l lovi cu inelul peste gură.

O dungă roşie, lungă, de carne sfâşiată, îi atârna de colţul buzelor, îl izbi şi peste urechi. Nu mai auzea pungaşul. Vru să se ridice. Urla cât putea:

— Să nu mai dai! Să nu mai dai! O să vă omor pe toţi, auziţi voi? Cu mâna asta…

Sergentul îi trânti un pumn în moalele capului. Căzu iar pe ladă.

— Dă cărbunii! ceru şeful.

Apucă ligheanul şi-l aşeză sub picioarele hoţului. Doi îl ţineau de genunchi şi al treilea îi apăsa tălpile pe cărbunii aprinşi. Se smuci cât putu. Pielea sfârâi încinsă.

— Caii! strigau, călare, cu picioarele pe pieptul lui.

Focul îi intra sub piele. Urlă ca un bou înjunghiat. Ochii i se roşiseră şi se săltă din toţi muşchii. Cei ce-l ţineau se clătinară. Nu-l mai stăpâneau. Lovi ca un turbat în dreapta şi-n stânga. Comisarul îl plesni peste glezne cu cizmele şi-l doborâră.

— Las’, că spui tu! scrâşnea lunganul furios.

— Nu spun! Nu spun! răcnea Paraschiv.

— O să vedem…

Îi răsuciră mâinile la spate şi-l legară cu frânghia. Cu mâna lui, şeful îi aşeză cărbunii la subsoară. Pielea i se topea, arsă, sub foc şi ţipetele pungaşului se pierdură într-un horcăit.

— Spui?

Ucenicul gemea. Îl dureau măruntaiele. Inima sta să-i iasă afară.

— Caii! Caii! strigau cei trei.

Îl udară din nou cu apă şi-i împinseră ţurloaiele în ligheanul cu jar. Paraschiv, negru de durere, se scutură ca de un frig mare şi căzu peste ei. Au crezut că-l omorâseră.

L-au luat şi pe Gheorghe. Codoşul tremura ca varga.

— Spune, că păţeşti la fel! rânji şeful. Ăl bătrân îi apucă mâna să i-o pupe.

— Dom’ comisar, gândeşte-te la bătrâneţele mele! Nu ştiu nimic! Să-mi moară ce-am mai scump dacă ştiu