— Caii, unde sunt caii?

— Iartă-mă, dom’ şef! Iartă-mă! se ruga caiafa.

— Caii! Caii! striga presarul într-una.

— Nu ştiu! Să crăp dacă ştiu! Iartă-mă! Maică, mama mea, de m-ai făcut!

— Dă lampa cu carbid încoa! ceru celălalt.

— Dom’ comisar, milă!

Presarul apucă fierul, din gâtul căruia ţâşneau flăcări albe. Îl apropie de faţa hoţului.

— Caii!

Focul îi pârlea barba. Plângea fără o vorbă.

— Caii!

Îi arse buzele şi obrazul, cu ştiinţă, apoi îi plimbă flăcările pe mâini, pe piept şi pe la încheieturi. Parcă-i trăgeau pielea de pe el.

Paraschiv deschise un ochi şi-l văzu pe Treanţă în braţele sergentului. Ţipa de se cutremurau zidurile. În odaie mirosea a piele arsă. Îl betegeau. Gheorghe nu mai putu. Deschise gura să mărturisească, dar întâlni privirea ca o baionetă a pungaşului. Îşi înfipse dinţii în braţul sergentului şi nu mai ştiu nimic…

•

Afară se lumina de ziuă. Prin fereastra murdară se vedea cerul mototolit. Îi cărară în pivniţă.

I-au mai ţinut o săptămână, mai nemâncaţi, să le treacă arsurile. Pe urmă, tot comisarul i-a chemat: sta crăcit în scaunul lui şi mânca struguri, ciugulea câte un bob şi plescăia din buzele groase.

— Cum e, băieţi? i-a întrebat din uşă.

Abia se ţineau pe picioare de teşmeniţi ce erau. Gheorghe, slugos, lipi călcâiele betegite şi răspunse pentru amândoi:

— Bine, cum să fie? Să trăiţi!

Şeful mesteca pieliţele negre şi dulci.

— Să iscăliţi câte o declaraţie, şi cu mine aţi terminat…

— Ce declaraţie? se miră Paraschiv.

Presarul râse încet.

— Că nu ştiţi nimic de caii furaţi şi că v-am cercetat… omeneşte. De dovedit, nu v-am dovedit…

Le-a pus în faţă două foi.

Treanţă se bucura:

— Gata, ne dă drumul, scriem…

Iscăliră.

— Liberi, dom’ şef? întrebă codoşul după ce terminară.

Comisarul cercetă hârtia şi mormăi ceva.

— Mai întâi daţi o mătură pe-aici, spălaţi şi voi geamurile, drept mulţumire că v-am găzduit…

— Să trăiţi! ziseră amândoi, şi cu sufletul uşurat se apucară de treabă.

Cânta ăl bătrân şi freca ferestrele, lună le-a făcut.

— Cum scap de-aici, spunea, drept în Gălăgie merg, îmi iau un costum de ţoale şi m-astâmpăr… Mi-ajunge.

— Pe osul tău? glumea cel tânăr.

— Pe osul meu! Păi câtă bătaie am luat noi, oi spune şi la morţi…

Numai că au trecut trei zile, şi tot în beci îi ţineau. Într-o seară, pe la opt, uşa de tablă s-a deschis şi sergentul i-a chemat afară.

— Gata, şopti Gheorghe, scăparăm.

În poarta circumscripţiei aştepta însă duba prefecturii. Era o maşină scundă şi neagră, fără ferestre. Caiafa păli.

— Ne-am ars, Paraschive, ne ia iar la întrebări.

Doi agenţi îi înghiontiră spre scara joasă a dubei.

— Ne duce la Mititică… oftă printre dinţi ucenicul.

Se înghesuiră înăuntru cu oamenii poliţiei, care le legară la repezeală mâinile.

Drumul scurt se sfârşi. Duba opri brusc. Se ciocniră cu capul de tavanul ei de scânduri. Când se dădură jos, aveau picioarele amorţite. Paraschiv privi clădirea cenuşie a prefecturii.

— De aici nu mai scăpăm zdraveni! spuse.

— O, că nu-i dracu aşa de negru! Tine-te bine, numai pe Stăpân să nu-l vindem, c-a mai omorât trei pentru asta. Altfel, e mişto, mai vezi şi tu lumea! Toţi ponţii pe la Mititică trec întâi şi pe urmă îi duce, care încotro…

— Gura! strigă la ei un sergent şi-i cără după el.

I-a bătut şi ziua, şi noaptea şi tot au spus. Au dat vina pe Nicu-Piele, dus în puşcării, căruia n-aveau ce-i mai face, numai să-i scape pe cei liberi. Pârnaia era plină. Nu mai văzuse ucenicul. Toţi zulitorii Bucureştiului, şuţi, hoţi de cai, trosnitori, carditori, tâlhari de drumul mare, toată crema caramangiilor. Şedeau pe ciment şi aşteptau să fie trimişi la ocne. Jucau barbut pe şest, înţeleşi cu paznicii, să le mai treacă timpul.

Cum i-a văzut Gheorghe, s-a înveselit. Îi cunoştea aproape pe toţi. Pe unii din ei el îi învăţase să ciordească. Acum erau şefi de bandă, cu morţi pe suflet şi cu condamnări în şir, fugiţi, scăpaţi de sub escortă şi iar prinşi, unii cu câte o sută de ani de puşcărie, să tot trăieşti, să tai sare. Se simţea ca între ai lui. L-a arătat pe cel tânăr şi a început să-l laude că se afla cu el:

— Ăsta, bă gioarselor, vă dă şapte înainte! Patru comisari a mierlit până au pus mâna pe noi. Cât nu-mi place mie sângele de om, da la el a fost ceva de bunghit! Nu ne lăsau şi-a trebuit să arunc eu cu cuţitul. Doi am pus jos. Dacă nu eram cu el, ciur ne făcea poliţia.

— Iar se bărbiereşte Gheorghe, râse unul din fundul beciului.

Se adunară împrejur. Erau hoţi şi hoţi. Mai bătrâni şi mai tineri, spilcuiţi de nici nu-i bănuiai, cu haine bune pe ei, ca domnii, sau jerpeliţi, manglitori de rând, care zăceau la zdup pentru vreo găină. Treanţă le spunea pe nume, se înjura cu ei, ce mai, şnorări de-ai lui. Stătuseră împreună la gros. Ucenicul i-a privit pe rând. De sus, din tavanul afumat al beciului, venea o lumină chioară de la un bec lunguieţ. De mulţi auzise: Arsene, de-o omorâse pe mă-sa, Mantă, unul de trosnea la Obor, Mulă, care umbla cu gura de lup, Gătitu, ginitor în Rahova, Ilă-Plic, Vizante-Garagaţă şi alţii.

Codoşul vorbea, vorbea:

— Bă, voi ştiţi cine o să-l termine pe staroste, cine-o să vă-nveţe pe voi ce-i aia hoţie şi câştig? Ăsta mă, ucenicul meu, gloabelor…

Şi-l arătă cu mândrie pe Paraschiv.

Cât au rămas în beciul prefecturii, a mai învăţat cel tânăr câte ceva. Hoţii ăilalţi i-au arătat instrumentele de spargere, şperacle de deschis orice uşă şi câte şmecherii, că intrau cu ele în pârnaie, numai ei ştiau cum le ascundeau, să le aibă la îndemână, să nu-şi uite meseria. Unul, Tică-Blându, i-a pus în mână şi o gură de lup şi l-a învăţat să umble cu ea. Câte mai avea de aflat, că şi meseria de hoţ nu-i uşoară! Ucenicul îşi zicea de atunci în gând: „Cine n-a trecut pe la puşcării nu-i caramangiu de-adevăratelea!” Aici era şcoala, mai furau unul de la altul câte ceva şi, când ieşeau, oameni erau, puteau să nu mai aibă griji. Celor de-l povăţuiau le plăcea tânărul, că era silitor şi se împrieteniseră la toartă. Din când în când îi mai ridicau la anchetă, îi aduceau seara bătuţi măr. Îi îngrijeau până îşi veneau în fire, trimiteau afară după