ţigări şi mâncare bună, bani aveau. Gardienii luau bacşişuri grase, dar îi serveau. Sâmbătă seara, mai făceau şi câte un chefuleţ, să le treacă urâtul. Nu era aşa de rău la puşcărie dacă cunoşteai. Mai pica vreunul, începător, îl puneau la probe, mai dădeau în el, sluga lor îl făceau. Mulă, care avea oameni în poliţie, i-a cercetat pentru ce sunt în pârnaie şi le-a spus că dacă ung osiile pe unde ştia el, scapă mai ieftin, că mărturisiseră. Comisarii aduceau grefierii la anchete. Aceştia scriau declaraţiile, şi în procese nu mai puteau să dea înapoi. Au trimis bilet lui Bozoncea să le arunce ceva lovele, să mituiască judecătorii. De rest se îngrijea spărgătorul. Starostele a pus două mii în mâna unui gardian, care i-a adus neatinşi bătrânului. I-au lăsat şi lui o sută, restul l-au dat priceputului.

•

La proces, a venit Didina cu alţi bani şi cu rufe de schimb. A făcut ce-a făcut, lucrurile au ajuns la ei. Sala tribunalului era plină de lume. Abia mai răsuflau de căldură.

După două ceasuri au aflat bucuria: scăpaseră cu un an. A răsuflat Gheorghe.

— Ieftin, ucenicule, tu ce credeai?

Paraschiv atunci s-a trezit.

— Cum adică, să stăm noi închişi un an?

— Da ce-oi vrea? Să zici mulţumesc, că fără bacşiş luam doi, ca popa. Pe mine m-a uitat că mai am două condamnări, noroc cu judecătorii, pupale-aş tălpile…

S-a întristat ucenicul. Toată ziua s-a gândit la ibovnică şi l-a apucat furia.

— Eu fug, i-a spus ălui bătrân. Nu pot să rabd!

Treanţă zâmbi:

— Dacă o să putem, fugim noi, n-avea tu grijă… Mai e Apelul, nu ne lasă Stăpânul aşa, bagă el şpagă la comisari, ne face scăpaţi, ce crezi tu… Sigur, un cot, e mult, dar ieşim noi…

În noaptea aia i-au suit iar în dubă şi i-au cărat în dealul Mărţişorului. Şi-au luat rămas bun de la hoţi. Unii şedeau încă în prevenţie, ţinuţi cu bacşişuri, să le treacă timpul mai uşor.

Maşina hurducăia pe drumul prost şi-i dureau oasele de atâta bătaie. Şoseaua nepavată a Olteniţei urca spre închisoare. Auziră lăutarii din cârciumile mahalalelor. O dată îl trecură lacrimile pe Paraschiv. Codoşul şedea tăcut într-un colţ.

I-au dat jos într-o curte mică, cu ziduri înalte şi porţi de fier, încuiate cu nişte driguri de oţel. Un gardian a făcut apelul, că aduseseră mai mulţi o dată. Le-a strigat numele la fiecare şi poreclele, glumind, şi i-a trimis la tuns. Frizerii, puşcăriaşi şi ei, abia îi aşteptau. Noaptea de sfârşit de vară era în miezul ei. Se schimba garda şi se auzeau glasurile gardienilor pe crestele de piatră. În locul hainelor, un magazioner le-a dat câte un costum gros de postav, în dungi. Mirosea a vechi şi ucenicul îşi pipăi capul cald, fără păr.

Gheorghe râdea:

— Gata, am ajuns şi la locul nostru. Asta-i casa hoţilor de-ţi tot vorbeam eu de ea. Ne-ncalţă, ne-mbracă, totul pe de pomană, ca la părinţi! Şi îşi aminti înduioşat: Aici am fost eu cu Tata-Moşu, ehe, ce mai om… De la el am învăţat multe. Eram ca tine, puriu, nu ştiam. Omul bătrân îţi trebuie… Pe urmă, după ce-am tăiat la Ciucea…

•

Ucenicul nu-l mai ascultă. Ştia că minte, şi lui îi ardea sufletul să fumeze o ţigară. Un gardian striga la ei şi-i număra. Le spusese numărul celulei la fiecare şi pe urmă îi înghionti către o uşă înaltă.

Paraschiv privi încă o dată curtea şi zidurile. Peste clopotniţa Văcăreştilor atârna o lună păguboasă…

 

  • Aia mică

Pe Veta, fata domnului Aristică Mârzu, de la Tramvaie, o ştiau mahalagiii, tot aşa, un năpârstoc de fată de nu mai creştea, cât moţul mălaiului, iute ca o zvârlugă, prin salcâmii Cuţaridei toată ziua, sau lângă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani şi un vecin îi zisese în glumă aia mică şi aia mică i-a rămas numele.

Taică-său lucra în depou pe Ştefan cel Mare, repara motoare. Era unul dârz, cu privirea duşmănoasă, parcă tot îi trăsnea şi-i fulgera. Altfel, bărbat de comitet dacă-l cumpărai. Făcuse multe pentru cartier, că-l ştiau şi primarii, el îi lua în colţi la vreo nevoie, le bătea cu pumnu-n masă şi-i ocăra. Şi dacă mai bea câte un morocar de rachiu la Stere, spunea vrute şi nevrute. Când se întâlnea cu nea Fane, autopsierul, i se aprindea gura.

Cereau, fiecare pe limba lui:

— Coană Lino, fă-ne câte o injecţie!

— Două gamoaie.

Nevasta cârciumarului aşeza cinzecurile pe tejghea şi-şi vedea de treaba ei. Bărbaţii închinau:

— Noapte bună!

— Dumnezeu să primească!

Şi tramvaistul vărsa o picătură de rachiu pe duşumea, pentru morţi. Nea Fane, să nu-l fi văzut:

— De ce faci crimă, domnu Aristică? Nu ştii că băutura e lucru sfânt, nu se risipeşte?!

Domnu Aristică clipea şi se supăra:

— Apăi dumneata strici datinile, dacă vrei să afli! Păi băutura are şi ea un dichis! Trebuie ticluită… Eu totdeauna las o picătură şi pentru sfântu Trifon, patronul lupilor, ăl de-i rău de lăcuste, că de-aia nu mai plouă… Şi se întorcea către Lina: Mai supără-ne c-un rând. Plătesc eu.

Nea Fane se ştergea la gură şi adăuga:

— Mai dă-ne câte-o adormire!

Nevasta cârciumarului măsura rachiul, privea prin prăvălie, îşi mai chema bărbatul, muşteriii povesteau de-ale lor:

— Păi să-ţi spun eu, domnu Aristică, zicea nea Fane, ce-am păţit cu una de i-am tăiat-o pe mă-sa…

Glasul autopsierului se pierdea în zgomotul cârciumii. Până închidea Stere prăvălia, se turteau amândoi. N-ar mai fi plecat.

— Încă o sticlă de lampă şi ne ducem, se ruga nea Fane.

Coana Lina se uita la bărbat. Stere încuviinţa pentru că nu putea să-i supere pe clienţi:

— Bine, dar atât. Trebuie să mai dormim şi noi!

•

La miezul nopţii, se despărţeau la pompă. Domnul Aristică Mârzu mergea uşurel, să nu-l simtă nevasta când se întoarce. Coana Marioara n-avea somn. Îl aştepta cu lumina aprinsă să-l certe:

— Mai astâmpără-te, Aristică, astâmpără-te că eşti om în puterea cuvântului, ai fată mare şi ne râde lumea. În loc să te mai strângi şi tu, să ne căpătuim şi noi copila, că mâine, poimâine se face de măritat, tu dai bănişorii la cârciumar, nu-ţi mai ajunge!

Tramvaistul tăcea mâlc. Când nu mai putea răbda, îi făcea semn femeii:

— St! Vezi c-o scoli din somn!

Şi pe furiş, domnul Aristică